„Crăciunul ni-L aduce pe Dumnezeu aproape”

Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos rămâne una dintre cele mai așteptate și iubite sărbători ale creștinismului. Este o reînnoire a bucuriei, un timp al speranței și al iubirii. Această bucurie vine din certitudinea că Dumnezeu este alături de noi, că El înțelege suferințele și nevoile noastre, fiindcă a ales să îm­păr­tășească condiția umană. Despre cum ne putem pregăti pentru acest mare praznic care se apropie am discutat cu Preasfințitul Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului.

Preasfințite Părinte, ce înseamnă slăvitul praznic al Nașterii Mântuitorului Hristos pentru Preasfinția Voastră, mai ales din punct de vedere spiritual-duhovnicesc?

Teologic vorbind, Crăciunul ni-L aduce pe Dumnezeu aproape. Știm că, în termeni profetici, numele Celui care Se întrupează este Emanuel (Isaia 7, 14), adică „Dumnezeu este cu noi”. Dragostea Lui față de om se arată tocmai prin această apropiere - Se face ca noi și pentru noi. Și devine Mântuitor, de aici numele Iisus, atât în sens general, pentru întreaga lume, cât și personal, pentru mine. Hristos vine pentru noi, dar vine mai ales pentru mine. Aici începe caracterul personal al sărbătorii. Hristos vine pentru a mă căuta pe mine, pentru a-mi da sens și pentru a mă mântui.

Perspectiva duhovnicească ce se deschide ne invită să trăim momentul în spiritul unei totale ospitalități. Prin atitudinea noastră putem corecta istoria. Hristos nu a fost bine primit „întru ale Sale... de către ai Săi” (Ioan 1, 11). Însă noi putem schimba asta. Tocmai de aceea, la Crăciun suntem chemați la schimbare, să ne reorganizăm viața, să fim mai buni, să fim mai atenți față de cei din jurul nostru, mai disponibili la nevoile lor, să ne manifestăm generozitatea față de cei în nevoie, de vreme ce Hristos Se întrupează în fiecare dintre aceștia. Ospitalitatea presupune a ne deschide inimile în fața celor care stau în așteptarea unui gest de dragoste din partea noastră, a le încălzi, în raport cu cei care simt răceală venind dinspre noi, a le face mai încăpătoare pentru cei care au nevoie de protecția noastră și, în general, a ne dărui, în spiritul dăruirii pe care ne-o arată Domnul, față de toți, acum la Crăciun. Sfântul Pavel cred că ne poate însoți bine în această atmosferă atunci când ne îndeamnă: „Lărgiți și voi inimile voastre!” (2 Corinteni 6, 13).

Care este rolul Postului Nașterii Mântuitorului Hristos în apropierea noastră de Dumnezeu Cel în Treime lăudat, mai ales în această perioadă a anului?

Orice eveniment important, pentru a-i recunoaște conținutul, se cere a fi pregătit. Este vorba de o pregătire de lungă durată, sistematică, treptată, consecventă, dar și de o pregătire de scurtă durată, imediat înainte de momentul propriu-zis, intensă, sintetizatoare, dar și cu caracter esențial, care să ne introducă în atmosfera evenimentului. Postul Crăciunului exprimă pregătirea de durată. Numai cine asumă o perioadă de acest fel poate să pătrundă conținutul sărbătorii mulțumitor. Postul presupune o angajare responsabilă într-o disciplină a întregii Biserici, dar și o asumare conștientă a unei căi de apropiere față de țel, adică întâlnirea cu Domnul, Care Se naște în peștera din Betleem. Postim de bucate, postim de răutate. Încercăm să ne preocupăm serios de lucrarea virtuții, în orice context, în orice timp. Ne asumăm starea de păcătoșenie în Taina Pocăinței și ne exprimăm generozitatea față de cei în nevoie într-un exercițiu activ al unei inimi milostive. Altfel spus, ne străduim să așezăm o ierarhie corectă în viața noastră - mai întâi cele ale Împărăției, și această perspectivă să genereze comportamente și atitudini în consecință. Voi cita câteva versuri dintr-o colindă arhaică, în spiritul acestei discipline a postului, cu referire la semnificația lui spirituală: „Cine-ajună ajunurile/ Și postește posturile/ Ală mere bucuros/ Înaintea lui Hristos” (Ziuărel de ziuă).

Cum să îmbinăm viața personală cu trăirea duhovnicească în perioada Postului ­Crăciunului?

Postul, ca timp și atmosferă, ne vine într-ajutor în sensul unei asumări mai intense, responsabile și consecvente a unei perspective duhovnicești, suprapusă peste viața noastră personală. Este de dorit să putem asocia, cu caracter permanent, vieții noastre atributul „duhovnicesc”, ce presupune o orientare în cele ale Duhului, pe lângă cele ale lumii, față de orice realitate a vieții cotidiene. Pentru a face acest lucru, pe lângă cele spuse până acum, voi adăuga nevoia de lectură zilnică a Sfintei Scripturi și a scrierilor duhovnicești. Obișnuința cu acestea ne schimbă paradigma gândirii noastre, ne duce mintea în Rai, ne întărește voința spre cele ale Duhului și ne încălzește inima în apropierea față de Dumnezeu, dar și față de copiii Săi, cei din jurul nostru. Aș mai adăuga, contextual, nevoia de a posti de la „oferta” pe care ne-o propune lumea virtuală, telefon, gadgeturi și internet, în general. Mintea noastră are nevoie să se curețe, să se liniștească, să se elibereze de povara informațiilor și a sarcinilor nenecesare pentru a se dedica mai mult celor spirituale. Mai adaug un ultim lucru: nevoia de un program de rugăciune. Tot mai frecvent găsesc limpede exprimat, mai ales la Părinții contemporani, nevoia de silire în lucrarea rugăciunii. Și acest lucru vine în contextul exprimării dificultății de a ne ruga. Cred că este de luat în seamă acest lucru, ne silim să ne rugăm, iar Dumnezeu, văzând străduința noastră, ne va învăța cum și, în cele din urmă, ne va da și darul rugăciunii. Rugăciunea limpezește, adună și întărește. Este instrument de măsură pentru viața noastră spirituală, așa cum se prezintă în toată concretețea ei.

Cum se pregătesc cei din zona de nord a Transilvaniei pentru acest mare praznic al Bisericii noastre?

Creștinii noștri din această zonă a țării sunt atenți la viața liturgică a Bisericii specifică perioadei. Se străduiesc să postească, să participe la slujbele Bisericii, să „se pună la rând”, potrivit expresiei vechi, adică spovedindu-se și intensificând programul lor personal. Se colindă destul de mult, și tare sunt bucuros când văd că există o preocupare serioasă față de colindele vechi, cu conținut teologic serios, dar și ca expresie a unui ethos local. Există o stimă de sine sănătoasă, și acum mă gândesc la frumoasele sate din Bistrița-Năsăud, dar și din Cluj, unde credința se trăiește în expresia frumoasă a bunei așezări de neam și comunitate. Este așa o bucurie să vizitezi sat după sat, să slujești în mijlocul unor comunități parohiale entuziaste, mai mici sau mai mari, să îi vezi îmbrăcați românește, dar, mai ales, în multă cuviință, să le asculți colindele, să stai de vorbă cu ei, să fii, pur și simplu, alături de ei. Orice prezență liturgică de acest fel încurajează și înseamnă mărturie vie despre fidelitatea lor față de credință, dar și ritmul lor asumat de pregătire pentru a participa activ la viața Bisericii, în mod special în această perioadă, pentru sărbătoarea Crăciunului.

În această perioadă din an, în Biserica noastră încep să se cânte de către întregul popor colindele. Ce vă mai amintiți din copilărie despre obiceiurile din perioada postului și a sărbătorilor de iarnă și care sunt obiceiurile de astăzi? Mai sunt actuale?

Tot timpul gândul la satul și casa natală, mai ales în această perioadă, aduce cu sine multe nostalgii. Îmi aduc aminte bine cum ne întâlneam din casă în casă, seara, pentru a colinda, pentru a ne bucura de un dialog cuminte: vârstnici, tineri sau copii. Întâlnirile erau însoțite și de elementul gastronomic, gospodinele gazde pregăteau plăcinte sau gogoși („pancove”) de post și suc de mere local („ciughir”), care umpleau scurtele pauze dintre colinde. Atunci aflam istorii ale satului, biografii interesante și, mai ales, învățam colinde vechi, legate de oameni și situații. Totul se trăia firesc. Duminica, la biserică, după Vecernie, noi, copiii, colindam împreună cu părintele satului, tatăl meu, făcând repetiții pentru duminicile care urmau, dar și pentru noaptea Crăciunului. Iar la sfârșit primeam bomboane. Atunci chiar ne bucuram de un ­asemenea dar. Nu erau atât de multe resurse ca acum. Dar bucurie aveam, era o răsplată binemeritată pentru munca noastră. Crescând, în timpul gimnaziului, îmi aduc aminte că mergeam cu ­„Craii”, trecând din rol în rol, în funcție de vârstă, de la înger la unul din cei trei Crai ce vin de la Răsărit. Rolul Irodului era ocupat de băiatul cel mai mare, care avea autoritate asupra noastră. Repetam cu multe seri înainte, iar în noaptea de Crăciun băteam tot satul, pentru a aduce în fiecare casă, într-o cheie dramatică, vestea Nașterii lui Iisus în lume. Totul se trăia în tensiune, așa cum este firesc în fața unui eveniment major.

Mai pomenesc și de colinda feciorilor. Rânduiala spunea că doar cei care aveau parcurs serviciul militar puteau face parte din „trupa de ficiori” care mergea a colinda prin tot satul. Li se cerea strict să cunoască bine colindele vechi ale satului și doar acestea făceau parte din repertoriul grupului, pe care le colindau prin case, la alegere, dar și la cerere. Din darul pe care îl primeau de la gazdele bune organizau seara, a doua zi de Crăciun, jocul satului, la Căminul cultural, un moment frumos de socializare și de bucurie, odată terminată perioada postului. Colinda locală „Bucură-te, Împărate”, pe care feciorii o cântau așa de frumos în noaptea de Crăciun, mi-a rămas întipărită în minte, și a treia zi de Crăciun, când, de regulă, slujesc acasă, în biserica satului, împreună cu tatăl meu, o cânt mereu alături de întreaga comunitate.

Cum considerați că ne putem pregăti sufletește și trupește pentru această mare sărbătoare a Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos?

Termenul-cheie pentru a da un răspuns aș vrea să fie „împreună”: postim împreună, ca familie, cu mic cu mare, pe cât posibil, ne stabilim un program de rugăciune, tot așa, împreună, ca familie, duminica mergem tot împreună la biserică. Și, în felul acesta, învățăm să fim împreună și în mijlocul comunității. Cred că despre asta este și Crăciunul. Avem nevoie de a sta împreună, de a face lucrurile împreună, de a ne exersa în cele bune împreună.

Vă rog să adresați un cuvânt de folos pentru cititori şi pentru noi toți, cei care poate suntem „începători” în trăirea specifică a postului și a sărbătorii Nașterii Domnului.

Să începem de acolo de unde suntem. Există etape și etape. Dar fiecare progres înseamnă bucurie. Să ne silim în a face cele bune, pentru că stră­du­in­ța omului aduce harul lui Dumnezeu în întâmpinarea a ceea ce avem de fă­cut. „Dai voință, iei putere”. Să fim atenți la detalii, de acolo începe creș­te­rea noastră spirituală. Și zic detalii în sensul de a ne feri de cele mici rele, dar a fi și atenți la cele mici bune. Să învățăm a fi mulțumitori și recunoscători, ca sursă a toată bucuria. Și, în cele din urmă, să ne deschidem inimile, cum putem mai bine, din dorința de a ne pregăti pentru venirea Pruncului Sfânt și în inimile noastre.