În predicile sale la Duminica a treia din Postul Mare, Părintele Patriarh Daniel arată distincția dintre crucea văzută ca răstignire a patimilor și poftelor păcătoase care ne fac opaci luminii harului dumnezeiesc și purtarea crucii, a greutăților inerente vieții omului aici, pe pământ. Duminica a treia are în vedere latura ascetică a crucii, nevoințele pe care fiecare creștin le face pentru a trăi cât mai plenar învierea din moartea păcatului. Profesioniștii ascezei, adevărații stavrofori ai Bisericii sunt călugării. Paramanul, acel accesoriu vestimentar nevăzut al lor, este dovada că ei poartă, în minte și în trup, răstignirea față de cele lumești. În interviul de mai jos, părintele arhimandrit Natanael Haraga, starețul Mănăstirii „Sfântul Nicolae”-Sitaru din județul Ilfov, ne vorbește despre nevoinţele vieţii monahale.
Sinodul I Ecumenic, modelul cooperării panortodoxe
La finalul unui dialog amplu cu părintele profesor Viorel Ioniţă, consilier patriarhal onorific, trecem în revistă hotărârile Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325. De asemenea, facem trecerea către al Doilea Sinod Ecumenic, convocat la Constantinopol în 381, care a dat naştere Simbolului de credinţă niceo-constantinopolitan, mărturisit până astăzi în cultul Bisericii.
Părinte profesor, ce hotărau canoanele adoptate de Sfinţii Părinţi la Sinodul I Ecumenic cu privire la clerul bisericesc?
Printre hotărârile importante adoptate de Sinodul I Ecumenic se numără cele 20 de canoane prin care sunt reglementate unele aspecte practice din viața Bisericii, valabile până astăzi în tradiția ortodoxă. Printre măsurile luate de aceste canoane se numără unele impedimente la promovarea în clerul bisericesc (canoanele 1, 2, 9 şi 10), dar şi condiții privind alegerea și hirotonia unui episcop, reglementarea organizării bisericești și disciplina Bisericii în general. Canonul al 4-lea prevedea ca un episcop nou să fie instituit de toți ierarhii din eparhie, dar dacă acest lucru este imposibil, atunci să fie „cel puțin trei, după ce și cei absenți au consimțit prin scrisori, să fie făcută atunci și hirotonia”, iar confirmarea celor petrecute revine „în fiecare eparhie mitropolitului”. Această hotărâre a fost extrem de importantă, pentru că prin astfel de măsuri se puneau bazele organizării bisericești în „eparhii”, care în acel context se refereau la totalitatea episcopiilor din cadrul unei provincii. Episcopul din capitala fiecărei provincii din sistemul politic administrativ al Imperiului roman, respectiv din metropolă, purta titlul de „mitropolit”, titulatură care a apărut atunci.
Canonul al 5-lea se referă la măsurile luate față de cei excomunicați, ca aceștia să nu fie primiți în alte eparhii. Pentru o bună coordonare între episcopii unei mitropolii, acest canon a recomandat ca episcopii din cadrul acesteia să se întrunească în sinod de câte două ori pe an, prima dată înainte de Postul Paștilor (înaintea Patruzecimii), iar a doua oară în toamnă.
Canonul al 6-lea a luat o hotărâre care a devenit, la Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 451), baza sistemului pentarhiei, adică prioritatea celor cinci scaune apostolice patriarhale: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Canonul al 6-lea de la Niceea, din anul 325, a pornit de la considerarea pe locul întâi a scaunului de la Roma, după care urma atunci Alexandria și apoi Antiohia. Constantinopolul nu exista încă, iar în vechea cetate a Bizanțului era un simplu episcop.
Canonul al 7-lea recunoaște cinstea cuvenită episcopului din Ierusalim (Aelia Capitolina, cum l-au numit romanii), „însă să-i fie păstrată metropolei propria ei demnitate”. Adică scaunul episcopal de la Ierusalim era evidențiat, dar rămânea încă, pentru o perioadă de timp, în jurisdicția mitropolitului de Cezareea Palestinei.
Pentru penalizarea unor abateri ale membrilor clerului (diacon, preot sau episcop) avem canoanele 3, 15, 16 şi 17.
Ce măsuri au luat ierarhii sinodali pentru disciplina credincioșilor?
Canonul a 8-lea prevede măsuri de primire în sânul Bisericii a celor care se numeau „catari”, care trebuie să fi fost o grupare schismatică radicală împotriva primirii în Biserică a celor căzuți (lapsi). Astfel acest canon notează condițiile pe care trebuie să le împlinească acei catari, măsuri adaptate la mireni diferit de cele referitoare la membrii clerului.
Canonul al 11-lea se referă la o măsură mai indulgentă mai ales în legătură cu reprimirea în Biserică a celor căzuți (lapsi), în sensul că aceștia sunt primiți, dar după o perioadă mai lungă de pocăință.
Canonul al 12-lea se referă la mirenii care au părăsit lumea pentru viața monahală și apoi s-au întors tot în lume, însă după o perioadă de timp au încercat prin tot felul de mijloace să intre iarăşi în monahism. Aceștia trebuie să treacă printr-o perioadă precisă de pocăință pentru a putea fi reintegrați în Biserică.
Canonul al 13-lea se referă la cei care sunt pe patul de moarte și cer să se împărtășească: să primească Sfânta Taină, dar dacă după aceea se refac, va trebui să treacă printr-o perioadă anumită de pocăință.
Canonul al 14-lea arată etapele de pocăință pentru reprimirea foștilor catehumeni care au căzut în timpul persecuțiilor, până când aceștia pot ajunge la stadiul din care au căzut prin lepădare de credința în Hristos.
Canonul al 19-lea enunţă condițiile de primire în Biserică a paulianiștilor, respectiv a adepților episcopului Paul de Samosata, depus la Sinodul de la Antiohia din anul 268/269. Tot în acest canon găsim unele mărturii privind situația diaconițelor, foarte probabil din rândul paulianiștilor. Sinodul I Ecumenic precizează că acestea „nu au nici măcar vreo hirotesie, prin urmare ele să fie desigur socotite în rândul laicilor”. Așadar, în Biserica primară nu a existat treapta diaconițelor ca parte a clerului bisericesc, decât numai în sânul unor grupări sectare.
În fine, avem şi o măsură privind viața liturgică a întregii Biserici: canonul al 20-lea anunţă că în zilele de duminică și în cele din timpul săptămânii din perioada Cincizecimii, adică de la praznicul Sfintelor Paști până la cel al Pogorârii Duhului Sfânt, „nu trebuie să se facă rugăciuni în genunchi”.
Cum au fost receptate aceste hotărâri adoptate la Sinodul I Ecumenic în Biserica Ortodoxă de pretutindeni?
Receptarea hotărârilor Sinodului I Ecumenic, pe parcursul deceniilor care au urmat până la urcarea pe tron a împăratului Teodosie I cel Mare (379-395), a cunoscut un drum foarte anevoios, căci adepții arianismului au reușit să-i atragă de partea lor chiar și pe urmașii împăratului Constantin, mai ales de la fiul său, Constanțiu al II-lea (337-360), până la împăratul Valens (364-378). Cu sprijinul împăratului Constanțiu al II-lea, episcopii arieni au convocat o serie de sinoade la care au propus diferite variante la termenul de „omoousios” (deoființă), însă fără succes. Formula de credință adoptată la Niceea a fost apărată mai ales de Sfântul Atanasie cel Mare (296-373), Arhiepiscopul Alexandriei. Acesta a păstorit în total 48 de ani, perioadă în care a fost exilat de cinci ori, petrecând în total 16 ani în exil, și cu toate acestea el a reușit să scrie o operă impresionantă. Dintre scrierile Sfântului Atanasie cel Mare cu referire directă la erezia lui Arie și condamnarea ei la Niceea amintim următoarele şase lucrări: Despre decretele sinodului de la Niceea - De Decretis Nicaenae Synodi (351/352); Scrisoare către episcopii din Egipt și Libia (356); Discursuri împotriva arienilor (între anii 352 şi 362); Apologie împotriva arienilor (357); Istoria arienilor (358) și Despre întruparea Cuvântului împotriva arienilor (365).
La numai o jumătate de veac distanţă, întreaga Ortodoxie a trebuit să se reunească pentru al Doilea Sinod Ecumenic. Cum s-a păstrat moştenirea de la Niceea 325 către Constantinopol 381?
Pe parcursul celei de-a doua jumătăți a secolului al IV-lea, erezia arianismului a inspirat o altă erezie trinitară, adică referitoare la Sfânta Treime, numită erezia pnevmatomahilor, adică a luptătorilor împotriva Duhului Sfânt. Sfântul Atanasie al Alexandriei a luat atitudine și împotriva acestei erezii. Întreaga activitate a Sfântului Atanasie cel Mare a fost foarte apreciată atât de Sfântul Vasile cel Mare, cât mai ales de către Sfântul Grigorie Teologul, sau Grigorie de Nazianz, iar acești doi Sfinți Părinți capadocieni au continuat lupta pentru afirmarea credinței formulată la Niceea și au contribuit decisiv la definirea învățăturii despre Sfânta Treime, la Sinodul al II-lea Ecumenic (Constantinopol, 381). Acest sinod a fost convocat de împăratul Teodosie I, care a promovat credința creștină în tradiția niceeană drept singura religie oficială în fostul Imperiu roman, din acel timp devenit Imperiul bizantin. Acest sinod, la care Sfântul Grigorie Teologul a participat, a adoptat o definiție dogmatică, în care a fost încorporată cea de la Niceea, elaborând astfel Simbolul de credință niceo-constantinopolitan așa cum îl cunoaștem astăzi.
În decizia constantinopolitană era definit raportul dintre Duhul Sfânt și Dumnezeu-Tatăl și respectiv dintre Duhul Sfânt și Dumnezeu- Fiul, după cum urmează: Credem „şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, care din Tatăl purcede, Cel ce, împreună cu Tatăl și cu Fiul, este închinat și slăvit, Care a grăit prin proroci”. Sfântul Grigorie Teologul ar fi dorit ca și raportul dintre Sfântul Duh și celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi să fie definit tot prin termenul omoousios, dar din experiența disputelor legate de acest termen, în loc de termenul „deoființă” a fost ales cel de împreună cinstire, pe considerentul că exprimă aceeași realitate. Unii cercetători au afirmat că simbolul de la Constantinopol ar fi diferit de cel de la Niceea, dar Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae a exprimat în felul următor acest raport, afirmând că „Sinodul al II-lea Ecumenic, lăsând valabilă definiția niceeană, a stabilit pe baza ei Simbolul mai complet şi de un perfect echilibru în problema trinitară”. Decizia Sinodului al II-lea Ecumenic a însemnat receptarea definitivă a formulei dogmatice de la Sinodul I Ecumenic ca învățătură oficială a Bisericii sobornicești, care mai târziu a fost introdus ca parte componentă în rânduiala Sfintei Liturghii.
Citiţi şi:
-
„Mai mult de trei sute de episcopi, admirabili prin înțelepciunea și inteligența lor”
- „Sfântul şi Marele Sinod” de la Niceea
