Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Interviu Conceptul de sinodalitate în Biserica primară

Conceptul de sinodalitate în Biserica primară

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Interviu
Un articol de: Arhid. Alexandru Briciu - 30 Ianuarie 2025

În 2025 se împlinesc 1.700 de ani de la lucrările Primului Sinod Ecumenic, eveniment istoric de o deosebită importanţă. Scăldată în sângele martirilor de persecutori, Biserica ridicată din catacombe de Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi-a cristalizat învăţătura oficială de credinţă începând cu anul 325. La sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, ocrotitorii şcolilor de teologie din întreaga lume ortodoxă începând din anul 1936, părintele profesor Viorel Ioniţă ne vorbeşte în acest prim episod despre conceptul de sinodalitate în Biserica primară şi despre situaţia creştinilor la început de secol IV.

Părinte profesor, în ce consta conceptul de sinodalitate de la întemeierea Bisericii creştine până la începutul secolului al IV-lea, când a fost convocat Primul Sinod Ecumenic?

Modelul sinoadelor din istoria Bisericii a fost Sinodul Apostolic, desfășurat la Ierusalim în anul 50, sub conducerea Sfântului Iacob, fratele Domnului, primul episcop al Ierusalimului. Acest sinod, prezentat în cartea Faptele Apostolilor (FA 15, 1-29), la care au participat „apostolii și preoții”, inclusiv Sfântul Apostol Pavel, a discutat despre tulburarea apărută în sânul comunităților creștine din „Antiohia și în Siria și în Cilicia”. Tulburarea aceasta a fost provocată de „unii din eresul fariseilor, care trecuseră la credință” și care le ziceau celor dintre neamuri ce voiau să devină creștini „că trebuie să vă tăiați împrejur și să păziți legea”. Hotărârea sinodului formulată de Sfântul Iacob era că „părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriți de cele jertfite idolilor și de sânge și de (animale) sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veți face” (FA 15, 28-29). Această hotărâre sinodală a fost trimisă în scris comunităților menționate prin Iuda cel numit Barsaba și prin Sila. Scurta scrisoare elaborată la Sinodul de la Ierusalim poate fi considerată primul act sinodal din istoria Bisericii, chiar dacă nu s-a păstrat. Convingerea că hotărârile luate împreună în sinod au fost inspirate de Sfântul Duh a marcat conștiința episcopilor participanți la toate sinoadele din istoria Bisericii, iar adeverirea acestei inspirații s-a făcut mai ales prin receptarea hotărârilor respective de întreaga Biserică.

Care au fost primele sinoade consemnate în istoria Bisericii după cel apostolic din Ierusalim?

Primele sinoade cunoscute din istoria Bisericii au fost cele convocate în a doua jumătate a secolului al II-lea pentru a combate erezia montanismului, promovată de Montanus în provincia Frigia din Asia Mică. Împotriva acestei erezii, de tip „profetic, eshatologic și milenarist”, potrivit istoricului bisericesc Eusebiu de Cezareea, „adevărații credincioși din ținuturile Asiei s-au adunat în diferite localități și au cercetat noua credință și arătau că ea e străină de Biserică, iar după ce au osândit erezia au alungat din Biserică pe aderenții lor, scoțându-i din comunitatea lor” (Istoria bisericească, V, 16, 10). La aceste întruniri, ca și la Sinodul Apostolic de la Ierusalim, alături de apostoli, respectiv de episcopi, este menționată și participarea unor credincioși. Apoi, despre participarea la sinoadele din Biserica primară, apologetul latin Tertulian, care a folosit pentru prima dată pentru aceste întruniri denumirea latină de concilium, afirmă în scrierea sa „Despre post” că participanții la astfel de întruniri posteau mai întâi (De ieiunio…, 13).

În aceeași perioadă sunt menționate unele sinoade legate de controversa pascală, respectiv de faptul că unele comunități tot din Asia Mică sărbătoreau Paștile împreună cu evreii în ziua de 14 Nisan, lună corespunzătoare lunii martie, indiferent de ziua din săptămână când ar fi căzut această dată. Creștinii care sărbătoreau astfel Paștile au fost numiți în istorie quartadecimani, după denumirea latină de quartadecima die, respectiv a paisprezecea zi. Dintre acțiunile luate împotriva quartadecimanilor amintim atitudinea Episcopului Victor al Romei (†199), care a adresat o scrisoare episcopilor susținători ai acestei practici din Asia Mică invitându-i să adopte practica generală de serbare a Paștilor în zi de duminică, amenințându-i că altfel îi excomunică. Urmare a acestei somații, Episcopul Policrat al Efesului, care reprezenta partida quartadecimanilor și era în fruntea episcopilor din Asia Mică, a convocat un sinod, iar participanții la această întrunire s-au opus propunerii episcopului roman. Potrivit mărturiei lui Eusebiu de Cezareea, Policrat i-a răspuns lui Victor al Romei că „noi ținem neschimbată ziua Paștilor, nici nu adăugăm ceva la ea, căci noi avem această tradiție de la Apostoli” (Istoria bisericească, V, 24, 2-6). Problema datei Paștilor a continuat să preocupe comunitățile creștine până în prima jumătate a secolului al IV-lea.

Pe parcursul primelor trei secole ale istoriei Bisericii au mai fost convocate unele sinoade legate de disputa baptismală, respectiv referitor la întrebarea dacă cei botezați în cadrul unei grupări eretice, cum a fost montanismul, trebuie rebotezați în situația când aceștia doresc să devină membri ai Bisericii. Mai multe sinoade în Asia Mică și la Cartagina în nordul Africii - aici convocate de Sfântul Ciprian (†258) - au decis că acești eretici trebuie botezați, mai ales dacă provin din sânul unei grupări eretice care nu împărtășea credința în Sfânta Treime. Pe această temă s-a ajuns la o tensiune care amenința să provoace o schismă între Episcopul Ciprian și Episcopul Ștefan al Romei (†257), acesta fiind împotriva rebotezării ereticilor, dar disputa s-a terminat prin moartea martirică atât a episcopului de la Cartagina, cât și a celui roman. Tot Sfântul Ciprian, care a recomandat organizarea a câte două sinoade pe an în cadrul fiecărei Biserici locale, a fost cel care a inițiat convocarea de sinoade pentru a discuta situația celor căzuți în timpul persecuțiilor, numiți în limba latină lapsi. Cei căzuți erau creștinii care în fața persecutorilor s-au lepădat într-un fel sau altul de credința lor, iar după trecerea persecuției doreau să se întoarcă în sânul Bisericii de care apar­ți­nuseră. Cu prilejul acestor sinoade au fost constatate diferite moduri de lepădare a credinței, unii dintre creștini au afirmat în fața persecutorilor simplu că ei nu sunt creștini, alții au predat autorităților imperiale „cărțile”, respectiv manuscrisele cu texte creștine, apoi au existat creștini care s-au prezentat în fața autorităților, care le cereau să aducă jertfe zeilor păgâni, iar ei au adus numai jertfe de tămâie sau alte jertfe care semănau cu jertfele creștine și afirmau că au făcut aceasta considerând în sufletul lor că aduc jertfă Adevăratului Dumnezeu. Sinoadele convocate de Episcopul Ciprian au formulat pedepse de pocăință adaptate la gradele de gravitate comise de fiecare categorie dintre cei căzuți și care erau reprimiți în comunitățile de care aparținuseră numai în urma îndeplinirii etapelor de pocăință fixate pe seama lor.

Când începe instituţia sinodalităţii să se dezvolte în Biserică?

Pe parcursul celui de al III-lea secol al istoriei Bisericii, instituția sinodală s-a dezvoltat tot mai mult și s-a dovedit drept calea cea mai potrivită pentru rezolvarea multelor provocări cu care se confrunta Biserica lui Iisus Hristos. În această perioadă au fost ținute sinoade pentru a discuta atitudini eretice care atacau esența credinței creștine, cum au fost cele două sinoade la Antiohia Siriei împotriva Episcopului Pavel de Samosata, care a păstorit între anii 260 şi 272 în cetatea unde urmașii lui Iisus Hristos s-au numit pentru prima dată creștini. În cele două sinoade, la care au participat mulți episcopi din acea vreme, desfășurate primul în anul 264 și al doilea în anul 268 sau în iarna anului 268/269, Episcopul Pavel de Samosata a fost acuzat de erezie cu privire la Sfânta Treime, sau mai precis cu privire la raportul dintre Iisus Hristos și Dumnezeu-Tatăl. Pe linia ereziei antitrinitarismului dinamic, care se străduia să apere monoteismul, respectiv ideea existenței unui singur Dumnezeu, se respingea divinitatea Mântuitorului, iar Episcopul Pavel afirma că Iisus a fost un om ca toți oamenii, dar în care Cuvântul (Logosul) lui Dumnezeu nepersonal a sălășluit ca într-un templu; Iisus a fost adoptat de Dumnezeu, dar a rămas deosebit de Logosul divin. La încheierea primului sinod, adică cel din anul 264, Episcopul Pavel a promis că se va îndrepta, mai ales că era acuzat și de un stil de viață cu adevărat imoral. Acest episcop era însă protejatul reginei regatului Palmira, care în acea perioadă s-a separat de Imperiul Roman, şi netemându-se de nimeni, nu s-a schimbat deloc. De aceea a fost necesară convocarea unui nou sinod, la care, potrivit informațiilor păstrate de istoricul Eusebiu de Cezareea, au participat episcopi din Siria și Palestina, precum și din diferite provincii din Asia Mică (Istoria bisericească, VII, 28, 1). Prin această dimensiune, cel de al doilea sinod din Antiohia nu a mai fost unul local sau regional, cum au fost toate celelalte sinoade din epoca Bisericii din primele trei secole, ci a fost apreciat ca sinod general. La al doilea sinod din Antiohia, sinodalii au elaborat un act sinodal, care s-a păstrat numai parțial în prezentarea lui Eusebiu de Cezareea, dar din care se pot identifica doar unele elemente ale ereziei susținute de episcopul antiohian.

Cele două sinoade de la Antiohia au deschis, din mai multe puncte de vedere, calea spre sinoadele din secolul al IV-lea, atât prin tematica abordată, cât și prin punerea în aplicare a hotărârilor luate. La începutul secolului al IV-lea din istoria Bisericii, instituția sinodală clar definită s-a manifestat prin desfășurarea multor sinoade atât în Răsărit, cât și în Apus, dar majoritatea acestor sinoade au pregătit într-un fel sau altul problematica legată de Primul Sinod Ecumenic.

Cum s-a ajuns la terminologia folosită de părinţii sinodali în procesul de pregătire a Primului Sinod Ecumenic şi în timpul lucrărilor?

Apariția unor termeni-cheie meniți să exprime adevăruri de credință creștină este înregistrată odată cu publicarea lucrărilor apologeților creștini, începând din a doua jumătate a secolului al II-lea, în special ale celor care s-au confruntat cu gândirea filosofico-religioasă a elinilor. În acea perioadă, creștinii erau provocați să explice în ce măsură sunt monoteiști, dacă ei cred într-un Dumnezeu Absolut și în același timp mărturisesc că și Hristos este Dumnezeu. Pentru a explica această pretinsă contradicție, apologeții creștini au recurs la termeni care nu se găseau în Sfânta Scriptură. Unul dintre acești termeni a fost cel de Treime, cu privire la Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Duhul Sfânt. Primul apologet creștin care a folosit termenul de Treime a fost Sfântul Teofil, Episcopul Antiohiei, pe parcursul celei de a doua jumătăți a secolului al II-lea. Învățatul episcop antiohian a menționat termenul de Trinitate într-o lucrare a sa intitulată „Apologia către Autolycus”, în care vorbește despre Treimea formată de Dumnezeu, de Logosul Său și de Înțelepciunea Sa (Apologia ad Autolycum, II, 15), concept care implică atât ideea de singular (o Treime), cât și cea de plural (trei).

Conceptul despre Treime a fost preluat de către învățatul alexandrin Origen (†253) împotriva ereticului Sabelius, respectiv Sabelie, care a reprezentat cea mai evoluată variantă a ereziei monarhianismului modalist. Sabelie, care a activat în prima jumătate a secolului al III-lea, a folosit conceptul de ipostas pentru a explica relația dintre Dumnezeu-Tatăl și Iisus Hristos, concept pe care el îl înțelegea în sensul de ousia sau natură, dar termenul de ipostas a fost înțeles mai târziu în sensul de persoană. Termenul de persoană folosit în disputele trinitare a fost însă cel de prosopon, care în greacă însemna la origine fruntea unei persoane, sau masca pe care o foloseau actorii în teatrul din Grecia antică. Sabelie afirma astfel că există un singur ipostas divin, pe care el îl numea Fiu-Tată și care se manifesta prin trei persoane (prosopon), dar nu concomitent, ci succesiv. Unul și același ipostas divin se manifesta uneori ca Tată, creator și legiuitor, alteori ca Fiu în procesul de mântuire, de la naștere și până la moartea Sa, iar în actul sfințirii ca Duh Sfânt. Cele trei forme de manifestare a Unicului Dumnezeu prin cele trei persoane erau considerate de Sabelie ca moduri de manifestare a Aceluiași Dumnezeu, de aceea erezia sa a fost numită antitrinitarism modalist. Erezia lui Sabelie a fost condamnată oficial la un sinod convocat la Roma în anul 261 de Episcopul Dionisie (†268), precum și de un sinod de la Antiohia, convocat în anul 272 de Episcopul Domnus, succesorul lui Pavel de Samosata. Unul dintre cei mai reprezentativi teologi care au combătut erezia lui Sabelie a fost Sfântul Dionisie, Episcopul Alexandriei, pe la mijlocul secolului al III-lea, care a și formulat trăsăturile generale ale învățăturii despre Sfânta Treime.

Cel mai important termen teologic folosit în dezbaterile Sinodului I Ecumenic, anume cel de omoousios (ὁμοούσιος), respectiv „deoființă”, nu a fost inventat de Părinții Sinodali de la Niceea, cum s-a crezut uneori, ci a făcut parte din terminologia controverselor antitrinitare încă de la sinodul din Antiohia din anul 268 împotriva ereziei lui Paul de Samosata. Nu este clar dacă omoousios a fost folosit de acest episcop, care nu a lăsat nimic în scris și foarte probabil nu a scris niciodată nimic, dar apare în actul sinodal în care este condamnată erezia sa. Astfel, sinodalii de la Antiohia au condamnat termenul de omoousios cu referire la erezia dezbătută, căci dacă ousia era înțeleasă ca „substanța individuală” și aceasta este atribuită atât Tatălui, cât și Fiului, atunci aceștia s-ar fi contopit unul în altul și astfel antitrinitarismul dinamic al lui Paul de Samosata s-ar fi suprapus cu antitrinitarismul modalist al lui Sabelie. Astfel, termenul de omoousios, cu referință la cel de ipostas, a fost pe drept condamnat la Antiohia la mijlocul secolului al III-lea și astfel a intrat în dicționarul teologic al controverselor antitrinitare. După cum este cunoscut, ereticul Arie, inițiatorul ereziei care a constituit una din cauzele convocării Sinodului I Ecumenic, a compus un imn intitulat Thalia, prin care a răspândit erezia sa în cercuri cât mai largi. În acest poem el afirmă că Iisus Hristos nu este „nici egal, nici omoousios cu El”, respectiv cu Dumnezeu-Tatăl. Sfinții Părinți de la Primul Sinod Ecumenic nu puteau trece peste acești termeni fără să îi ia în considerare, ajungând să îi combată pe adversari cu propriile lor concepte, mai ales că la Niceea termenul de omoousios a fost folosit în cu totul alt sens decât cel folosit până atunci.

Care era situaţia generală a Bisericii la începutul domniei Sfântului Împărat Constantin cel Mare?

La începutul secolului al IV-lea, creștinii erau răspândiți nu numai în toate colțurile Imperiului Roman, ci și dincolo de granițele acestuia. În cadrul Imperiului Roman, creștinii au fost aspru persecutați și totuși Biserica lui Hristos era la sfârșitul persecuțiilor bine structurată, așa cum s-a putut vedea din activitatea desfășurată prin organizarea numărului mare de sinoade, dintre care am amintit mai sus doar câteva reprezentative. În al doilea rând, pe parcursul primelor trei secole ale erei creștine, se constată o afirmare mai ales a episcopilor din centrele în care Biserica a fost întemeiată de unul dintre Sfinții Apostoli, cum au fost: Alexandria din Egipt, Antiohia Siriei, Efes și mai ales Roma, unde urmașii Sfântului Apostol Petru se considerau îndreptățiți să își impună autoritatea față de toate celelalte centre episcopale. Cât privește apelativul de papă, acesta a fost atribuit episcopilor romani abia începând cu Damasus I (†384). Acest apelativ, care în limba greacă înseamnă „părinte”, a fost folosit pentru prima dată, pe la mijlocul secolului al III-lea, de Episcopul Alexandriei Dionisie cu referire la predecesorul său Heraclas. De atunci până astăzi, atât Întâistătătorul Patriarhiei Ortodoxe a Alexandriei, cât și cel al Bisericii Copte poartă, pe lângă titlul de patriarh, și pe cel de papă.

Revenind la situația Bisericii creștine la începutul secolului al IV-lea, observăm că, mai ales în cazul diferenţelor de ordin practic, cum a fost alegerea datei de sărbătorire a Paștilor, tradiția locală era justificată prin pretenția că acea practică era moștenită de la apostolul care a întemeiat comunitatea respectivă. Pe de altă parte, unele probleme cu care se confrunta o Biserică locală anume, inclusiv cele de ordin doctrinar, rămâneau adesea pe plan local și nu par să fi interesat Biserica în întregimea ei. Astfel, se poate considera că majoritatea comunităților creștine din această perioadă au rămas repliate asupra lor, fără să aibă prea dezvoltată conștiința universalității Bisericii lui Hristos, căci grija de a respecta regula locală a avut prioritate față de necesitatea promovării unei credințe unitare în întreaga Biserică. Aceste tendințe de accentuare a caracterului local în sânul bisericilor locale nu au împiedicat afirmarea unor gânditori creștini, clerici sau mireni, care s-au străduit să scoată în evidență universalitatea credinței creștine, iar în această categorie se înscriu Părinți Apostolici, discipoli și urmași ai Sfinților Apostoli, apoi apologeții creștini, precum și unii dintre Sfinții Părinți din secolul al III-lea.

În sfârșit, așa cum se poate vedea din activitatea legată de sinoadele din secolul al III-lea, Biserica a ajuns atunci să se confrunte cu tensiuni interne privind mai ales centrul credinței creștine, referitor la Însăși Persoana Mântuitorului Iisus Hristos în raport cu Dumnezeu-Tatăl, iar în fața acestui fel de provocări era necesar angajamentul întregii Biserici. Pericolul venit din interior risca astfel să fie mult mai dăunător Bisericii, chiar în timpul persecuțiilor radicale inițiate împotriva creștinilor de către ultimii împărați romani păgâni. De altfel, gravitatea persecuțiilor împotriva creștinilor impuse de autoritatea imperială romană a fost totdeauna dependentă de guvernatorii provinciilor, unii dintre ei fiind foarte zeloși în aplicarea acelor măsuri, pe când alții mai toleranți. De aceea numărul martirilor creștini de la cumpăna secolelor al III-lea și al IV-lea a fost foarte variat de la o regiune la alta. Nu se cunoaște exact numărul total al martirilor creștini, dar se pare că aceștia au fost mult mai mulți decât lapsi, adică cei care s-au lepădat de credință în fața persecuțiilor, astfel că viziunea lui Tertulian din prima jumătate a secolului al III-lea, că „sângele martirilor este sămânța creștinilor”, s-a împlinit. Când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a devenit singur împărat în anul 324, el a descoperit o Biserică vie, chiar dacă aceasta se confrunta cu unele provocări interne.

 

Citeşte mai multe despre:   Sinodul I Ecumenic