În predicile sale la Duminica a treia din Postul Mare, Părintele Patriarh Daniel arată distincția dintre crucea văzută ca răstignire a patimilor și poftelor păcătoase care ne fac opaci luminii harului dumnezeiesc și purtarea crucii, a greutăților inerente vieții omului aici, pe pământ. Duminica a treia are în vedere latura ascetică a crucii, nevoințele pe care fiecare creștin le face pentru a trăi cât mai plenar învierea din moartea păcatului. Profesioniștii ascezei, adevărații stavrofori ai Bisericii sunt călugării. Paramanul, acel accesoriu vestimentar nevăzut al lor, este dovada că ei poartă, în minte și în trup, răstignirea față de cele lumești. În interviul de mai jos, părintele arhimandrit Natanael Haraga, starețul Mănăstirii „Sfântul Nicolae”-Sitaru din județul Ilfov, ne vorbește despre nevoinţele vieţii monahale.
Viața călugărului este una de privațiuni, de minusuri. Nu ai voie să călătorești, să vezi locurile extraordinare din lumea aceasta, nu ai voie să porți decât hainele cernite ale monahului, nu ai voie să mănânci carne, nu poți să asculți muzică în mănăstire, multe minusuri... Care este totuși marele plus, da-ul vieții monahale?
Pentru mireni, viața călugărească pare a fi plină de interdicții, de constrângeri, de minusuri… „Nu ai voie să călătorești, să vezi locurile extraordinare din această lume, nu ai voie să porți decât hainele cernite ale monahului, nu ai voie să mănânci carne, nici să asculți muzică în mănăstire etc.”. Deși toate acestea sunt adevărate, ele nu reprezintă privațiuni sau minusuri pentru cel care a murit față de cele lumești. Pentru monah, aceste restricții se transformă în fapte cu finalitate duhovnicească, soteriologică. Monahul, cu binecuvântare, are voie să călătorească, doar că în pelerinaje, nu în vacanțe sau excursii, întâlnind astfel adevăratele locuri extraordinare din lume. El nu simte nevoia să schimbe hainele sale veșnice de ostaș al lui Hristos cu altele vremelnice. Nici nu își dorește felurite mâncăruri, ci strictul necesar, știind că fără post nu se poate trăi duhovnicește. Iar muzica monahului este cântarea bisericească, inspirată din slavoslovia îngerilor, care este neîntrecută în frumusețe și în puritatea scopului.
În acest fel, călugărul, ancorându-se în realitățile nevăzute, netrecătoare, are parte în viața aceasta de foarte multe bucurii, doar că duhovnicești, spirituale, nu trupești și trecătoare. Acestea sunt incomparabil mai de dorit decât bucuriile trupești, pentru că zidesc sufletul și dăruiesc mântuirea. Iar calea desăvârșirii, pe care pășește orice monah, nu este grea. Domnul Hristos Însuși zice să luăm jugul Său, că este bun, iar povara Sa este ușoară (Matei 11:29-30). Apostolul cel iubit confirmă: „Poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). Iar Sfântul Simeon Noul Teolog mărturisește: „Să mă credeți că atunci când am scăpat la Dumnezeu, Mântuitorul meu, nu am întâlnit nimic întristător, greu sau anevoie de purtat. Singura mea durere mare și cu anevoie de purtat era aceea că nu puteam afla vreo cale să mor pentru dragostea lui Hristos”1. Singura condiție pentru ca acestea să fie astfel este lepădarea de cele lumești. Pentru cel care s-a lepădat de cele lumești, viața monahală nu este o povară, ci o stare firească. Ea pare dificilă și anevoioasă doar pentru cei care încă nu s-au desprins cu totul de cele lumești.
Căderile mirenilor sunt ridicările călugărilor, spunea Sfântul Ioan Scărarul. Crucea călugărului diferă de cea a mireanului?
Crucea creștinului - fie el mirean sau călugăr - este, în esență, aceeași: lepădarea de lume, condiția primă pentru traiul duhovnicesc. Cine se poate numi creștin, ucenic al lui Hristos, Biruitorul lumii, și să fie totodată prieten al acesteia? Inima sa este tron pentru un singur domn (Matei 6:24). Astfel, calea cea strâmtă și cu chinuri a lepădării de cele lumești este jugul cel bun și ușor al Domnului Hristos, pe care să-l primim cu hotărâre și voioșie, precum călugării, așa și mirenii.
Întrucât crucea călugărului și a mireanului este aceeași în esență, diferența apare doar în forma de manifestare condiționată de mediul în care trăiește fiecare. În ce îl privește pe călugăr, ducând o viață ciclică, repetitivă, într-un spațiu restrâns, liber de tirania plăcerilor, cu înlesnire zboară cu mintea la cer; limitat pe latura orizontală, țâșnește pe verticala rugăciunii, desăvârșindu-și crucea sa.
Mireanul, în schimb, primește binecuvântarea de a lua jugul căsătoriei, trăind în familie alături de soție și copii. Chiar și în această chemare, el trăiește în frică de Dumnezeu și în ascultarea poruncilor Sale evanghelice, îngrijindu-se de trup fără a se lăsa pradă poftei, căutând, într-un cadru duhovnicesc, să dobândească mântuirea - esența și rostul suprem al vieții aici, pe pământ. El are chemarea de a fi mult mai activ în lume, luminând-o pe aceasta cu faptele duhovnicești: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5:16). Mireanul are chemarea ca, trăind în lume, să nu își lipească inima de nimic din ea, pentru că totul e trecător, și liber fiind de ea, să o transfigureze din interiorul ei, prin lumina viețuirii lui cerești.
Pe de altă parte, monahul este omul rugăciunii. În smerenia inimii sale, el cuprinde întreaga lume. Sărac prin alegere, nu are nimic al său, însă, paradoxal, toată lumea e a lui, deoarece țelul său principal este de a găzdui în viața și inima sa harul înfierii, dat de Duhul Sfânt, așa cum ne învață și Sfântul Serafim de Sarov. Pentru a ajunge la această stare, monahul se dăruiește complet lui Dumnezeu, printr-o ascultare desăvârșită și o smerenie profundă, slujind tuturor fără a pune condiții sau a se îndreptăți pe sine. Această lepădare de sine îl unește cu Dumnezeu, căci el renunță la toate ale lumii, se deșartă de omul vechi și îmbracă haina cea nouă a ascultării și smereniei lui Hristos. Jugul său parcurge drumul Golgotei cu bucurie și pace, știind și nădăjduind că, la capăt, Dumnezeu îl va primi asemenea unui fiu rătăcit.
Într-adevăr, atât creștinul din lume, cât și cel din mănăstire trebuie să trăiască ca și cum deja ar fi înviat, pentru că asumarea crucii, a lepădării de lume, duce negreșit, cu certitudine, la învierea sufletească, adică la dobândirea dragostei desăvârșite. Domnul Hristos le garantează învierea și mântuirea tuturor celor care Îl urmează. De aceea, dacă cineva nu știe cum să acționeze în situațiile specifice din viața de zi cu zi, să își imagineze că în acea situație s-ar afla un sfânt care a înviat cu trupul, care nu mai are nici o aplecare spre împlinirea unei nevoi sau pofte trupești, ci e în trup ca un fără-de-trup; și așa să acționeze cum ar face-o acela.
Sunteți în mănăstire de la 18 ani. Aveți așadar mai mult de 30 de ani de nevoință aici, la Sitaru. Care a fost lucrul cel mai greu pe care l-ați întâmpinat de când ați venit aici? Dar ca stareț?
Din propria mea experiență, la vârsta de 18 ani am intrat ca frate în Mănăstirea Sitaru. În toamna anului 1987 am parcurs toate treptele rânduielii monahale sub îndrumarea duhovnicească a părintelui stareț arhimandrit Damian Bogdan (stareț între 1971 și 2003), care a fost duhovnic tuturor părinților și fraților. Exemplul său - râvna pentru slujbele bisericii, adânca smerenie, desăvârșita blândețe și bunătatea - ne inspiră și astăzi să urmăm cu strictețe calea viețuirii duhovnicești, așa cum ne poruncește Sfânta Evanghelie: „Învățați-vă de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11:29).
Rămân cu recunoștință profundă, evocând amintirea strălucitorilor mei înaintași, care m-au format duhovnicește și ne-au arătat virtuțile pe care trebuie să le adunăm în viața noastră, dar mai ales prin exemplul lor profund al înaltelor trăiri duhovnicești. La rândul meu, acum, în calitate de stareț al acestei chinovii monahale, îmi amintesc prin câte greutăți au trecut părintele meu stareț Damian Bogdan și părintele Gherasim Părăușanu când, aici, la Sitaru, totul era o ruină, ei ridicând mănăstirea și făcând-o un colț de rai. Eu niciodată nu pot simți că am avut vreodată o încercare atât de grea. Chiar când au fost încercări, am fost încredințat că vor trece cu ajutorul Domnului și toate se vor lămuri și se vor rezolva.
Starețul trebuie să se identifice cu exemplul și învățăturile Domnului, făcându-se tuturor toate, ca pe toți să îi dobândească. Viața este o cruce continuă, mereu dându-se o luptă în noi înșine între bine și rău, dar Hristos niciodată nu ne părăsește când ne punem nădejdea în El și apelăm la dragostea Sa cea fără de hotar. Trebuie doar să dorim să-L avem aproape, împlinind cu fapta poruncile Sale mântuitoare. Cu Hristos Domnul, toate sunt ușor de dus, fiindcă jertfa cea amară El a îndurat-o și a dus-o pentru noi; iar acum, ce facem noi pentru El?
În zilele noastre, noi, fie monahi, fie mireni, trebuie să fim vigilenți să nu cădem în capcana duhului lumesc, așa cum ne îndeamnă și Sfântul Paisie Aghioritul. Mireanul se sfințește atunci când dorește să viețuiască asemenea monahilor, în timp ce monahul se osândește atunci când tânjește după o viață lumească. Viața de mănăstire este, în esență, ascultare și rugăciune. Când asculți, te asemeni cu Hristos, iar paza ascultării te protejează, căci și Hristos a fost ascultător față de Tatăl până la moarte pe cruce. Astfel, lupta cea mai aprigă este cea interioară, păzind mintea de ispitele duhului viclean. Nimic nu este greu de dus cu Hristos atunci când te predai Lui cu totul, nu cu jumătăți de măsură, în ascultarea față de părintele tău duhovnicesc.
În final, indiferent de forma de chemare - fie prin viața monahală retrasă, fie prin activitatea duhovnicească în mijlocul familiei -, esența creștinismului constă în lepădarea de lume și asumarea crucii, calea firească spre învierea sufletească și spre dobândirea dragostei desăvârșite, așa cum ne asigură binecuvântarea lui Hristos.
Notă:
1 Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Vol. I ianuarie-iunie, trad. Andreea Stănciulescu, Ed. Egumenița, 2010, p. 315, cugetarea zilei de 13 martie.
