Amintirile unei stareţe despre părintele Arsenie Papacioc

Undeva, în pustiul câmpiei Burnasului, o ucenică a părintelui Arsenie Papacioc se nevoieşte într-o mănăstire nou-construită, ca stareţă a sfântului aşezământ. Maica Inochentia Costache preferă să nu vorbească despre sine, ci despre cel care i-a fost model şi care a format-o duhovniceşte. Marele duhovnic de la malul mării, Arsenie Papacioc, "a ştiut să-mi ţină sufletul în mână şi să mă crească frumos", dezvăluie stareţa.

Ce a determinat intrarea dumneavoastră în viaţa monahală?

Foarte multă lume are impresia că o tânără (tânăr) intră în mănăstire doar în urma unei decepţii, ceea ce este neadevărat. Dacă nu ai un foc lăuntric şi nu simţi că eşti făcut pentru viaţa monahală, nu rămâi în această lume. Pleci. În vacanţele mele de vară, mergeam la mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, iar apoi paşii m-au dus la "Sfânta Maria" de la Techirghiol. La vremea aceea, erau acolo doar trei maici. Mă alăturam lor în cântările de la strană. Aveam 19 ani. Maica stareţă m-a remarcat şi le-a spus maicilor: "Acestei surori i s-a aprins candela călugăriei în inimă. Va intra în mănăstire", şi aşa a fost.

Într-o zi, le-am spus celor dragi: "Plec la mănăstire". Părinţii au fost de acord, dar în momentul plecării s-au opus. Distanţa foarte mare a fost impedimentul, pentru că eu sunt din Reşiţa. "Dacă nu mă lăsaţi să plec, de Crăciun mă înmormântaţi!", le-am replicat, năucită de durere. Copil fiind, împreună cu sora şi mama mea, mergeam la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. La vârsta de 10 ani, am văzut slujba de călugărie a părintelui Iustinian, care acum este la Mănăstirea Prodromu din Sfântul Munte. Atât de tare m-a marcat acel moment - totul s-a întâmplat în altarul din pădure, părintele era îmbrăcat în alb, cu părul lung, lăsat pe spate -, că de câte ori păşeam într-o mănăstire mă rugam Maicii Domnului să devin călugăriţă, iar rugăciunea mi s-a îndeplinit. În seara plecării, în anul 1979, cu câteva clipe înainte de a pleca la gară, tata mi-a zis: "Alegerea este a ta, nu este a noastră. Dacă ai ales drumul acesta, niciodată să nu te mai întorci. Cu Hristos nu te joci!"

Decupaţi, în linii mari, prima zi în care aţi păşit pe poarta mănăstirii cu gândul de a deveni monahie?

Era iarnă când am intrat pe poarta mănăstirii. Ningea şi zăpada începea să se topească încet, încet. Cizmuliţele cu care eram încălţată se murdăriseră. Maica stareţă se pregătea să plece la Bucureşti, cu treburi, dar când m-a văzut intrând pe poarta mănăstirii, a zis: "Mi-a venit o fată în mănăstire. Nu mai pot pleca". Hotărâtă, i-am spus că nu voi pleca, că o să rămân la poartă, dacă trebuie, până când mă va primi. Părintele m-a luat deoparte şi mi-a zis, cu blândeţe: "Hai, tată, să facem ghetele. Cum să te duci aşa la maica stareţă?", şi mi-a lustruit încălţările: "Lasă, tată, că tu eşti copilul meu", mi-a replicat când am refuzat gestul lui.

"Bagă mătura în suflet şi fă-ţi curăţenie în casă"

Cum au sunat aceste cuvinte în sufletul tinerei care era departe de casă, pe un drum necunoscut, deloc uşor?

Au însemnat foarte mult şi m-au făcut să simt că acolo este casa mea. Nimic nu mă mai speria. Era acolo un magnet care nu mă lăsa să mă îndepărtez. Când am pătruns înăuntru, mi-a părut rău de timpul petrecut în lume. Din bogata experienţă pe care o avea, părintele mă liniştea de fiecare dată: "Ai apucat pe calea mântuirii, calea cerului, calea împărătească. Eşti mireasa lui Iisus. Ce vrei mai mult?" Sfinţia Sa era întărirea mea. Aşa se face că atunci când vorbeam cu părinţii, le spuneam că port cămaşa fericitului. Participam zilnic la slujbe. Aveam atâta linişte în Grădina Maicii Domnului... Părintele spunea mereu că liniştea nu trebuie căutată în afară, ci în interior: "Bagă mătura în suflet şi fă-ţi curăţenie în casă".

Timpul a trecut şi aţi devenit una dintre ucenicele părintelui Arsenie Papacioc. Ce amintiri vă leagă de acea perioadă?

La început, din cele patru maici câte eram, rămâneam doar eu cu părintele în biserică. Nu ştiam nimic din rânduiala slujbelor. Apoi, i-am fost ani în şir alături. La rugăciune era transfigurat. Citea pomelnicele, tot timpul pomenea. Îmi sună şi acum în minte vorbele: "Tată, tot timpul trebuie să fim într-o permanentă stare de iubire pentru Hristos. Flacără deschisă să îţi fie inima şi vei vedea că inima se înfierbântă pentru Dumnezeu".

A fost un exemplu demn de urmat. Împreună cu fosta stareţă a mănăstirii de la mare, maica Semfora Gafton, care acum are 92 de ani, s-au priceput să ne ţină sufletele în palme şi ne-au crescut frumos.

"Păcatul trebuie mărturisit în duhoarea lui"

Cum era părintele Arsenie Papacioc ca duhovnic?

Părintele a fost duhovnicul meu din anul 1976 până în anul 2011 şi mereu aducea aminte de vorbele Sfântului Ioan Gură de Aur: "Leagă rana". Cât despre canoane, zicea: "Canonul vostru e ascultarea. De dimineaţă până seara vă văd ca nişte furnicuţe". Sigur că ne mustra când greşeam, nu ne certa, dar cu atâta dragoste şi blândeţe ne vorbea, că pur şi simplu te îngenunchea cu ochii aceia albaştri, ca două stele. Într-o zi, m-a văzut o maică când ieşeam de la spovedit. Alergam pe trepte şi aveam impresia că îmi iau zborul, nu alta. Maica m-a întrebat de ce sunt atât de fericită. I-am răspuns că m-am spovedit. Toată lumea care ieşea de la părintele pleca cu lacrimi în ochi, erau lacrimi de fericire. Toţi primeau sfaturile de care aveau nevoie. Cel mai adesea îmi spunea: "Tată, păcatul trebuie mărturisit în duhoarea lui. Dă-l afară, ca să nu răspundem pe lumea cealaltă, că acolo e veşnicia şi nu se mai poate face nimic". Ne citea tuturor în suflete ca într-o carte închisă. Când trec printr-un moment greu, îl strig: "Părinte, ajutaţi-mă!" Îi spun că sunt la început de drum, că nu ştiu cum să fac. Uneori vorbesc cu el ca şi cum ar fi lângă mine. Nu-mi pot explica, dar de fiecare dată simt sprijin şi lucrurile se rezolvă.

Care erau sfaturile de căpătâi ale duhovnicului către credincioşii săi?

Părintele trăia în iubire. Nu l-am auzit o dată spunând un cuvânt rău despre un om. Unica povaţă era: "Iubiţi-vă, iubiţi-vă, iubiţi-vă. Tată, şi atunci când oi fi mort, o să vă strig iubiţi-vă, pentru că viaţa asta nu este a noastră. Gândiţi-vă la veşnicie. Dacă nu puteţi iubi, nu urâţi. Iubeşte rana şi iubeşte şi pe cel care ţi-a făcut-o. Iartă, tată, şi nu judeca! În acel moment ai ucis pe fratele tău. Cu ce drept?"

Părintele nu era de acord cu ieşirea din mănăstire: "Tată, nu sunt vremurile când să plecaţi în alte mănăstiri. Călugărul care se mută dintr-o mănăstire în alta este ca piatra care se rostogoleşte, dar nu prinde muşchi. Indiferent de situaţie, rămâi pe poziţii".

În orice clipă, chiar şi noaptea, ne îndemna: "Rugaţi-vă cu rugăciunea inimii. Nu vorbiţi atâta între voi, cât rugaţi-vă. Înălţaţi mintea către Dumnezeu".

După ce ieşeam din biserică, în data de 31 decembrie, aveam masă de obşte. Apoi urma momentul când extrăgeam răvaşe pe care erau scrise cuvinte ale Sfinţilor Părinţi. De fiecare dată ne povăţuia: "Tată, începem un an nou. Eu mai am un pic şi fac 100 de ani, ştiţi?" Îşi dorea foarte mult să trăiască 100 de ani. Înainte de moarte ne-a spus că nu se simte prea bine, dar şi-ar dori să apuce ziua hramului. Ar fi împlinit 97 de ani. Noi tot timpul am crezut că va trăi 100 de ani, pentru că era energic şi plin de viaţă...