Anselm şi nevoia de a înţelege credinţa

Anselm de Canterbury nu s-a născut în Canterbury, aşa cum poate suntem tentaţi să credem. Alăturarea oraşului englezesc la numele său se datorează faptului că Anselm a fost, pentru o perioadă de timp, arhiepiscop de Canterbury. Dar putea cineva să devină celebru în istoria filosofiei şi a teologiei prin simplul fapt că a deţinut pentru câţiva ani o funcţie ierarhică? În realitate, notorietatea gânditorului medieval se leagă de aşa numitul argument ontologic, prin care Anselm de Canterbury, venerat ca sfânt de Biserica Romano-Catolică, a încercat să demonstreze raţional existenţa lui Dumnezeu.

Anselm se naşte în nordul Italiei, în anul 1033 şi încă de la 15 ani vrea să se călugărească. Tatăl său, un personaj destul de obscur, se împotriveşte, iar Anselm, deşi încearcă tot felul de şiretlicuri pentru a-l îndupleca - spre exemplu se roagă să dea peste el însuşi o boală grea, fapt ce se şi produce - nu va intra la mânăstire decât spre maturitate. Astfel, în 1059, trece munţii spre Franţa şi Burgundia, iar după o perioadă de căutări, ajunge egumen şi stareţ la abaţia Bec din Normandia. Aici, va avea răgazul să îşi scrie celebrele lucrări filosofice Monologion şi Proslogion. În final, oarecum împotriva voinţei sale, Anselm ajunge arhiepiscop de Canterbury, funcţia cea mai înaltă din Biserica regatului englez. Anselm avea toate motivele să refuze această funcţie şi în mare măsură temerile sale se vor adeveri. Va fi obligat să se implice în viaţa politică, iar aceasta îi va aduce doar conflicte. Apoi, relaţia sa cu regele Henry I, dar şi cu papalitatea vor fi destul de dificile, astfel încât este nevoit să trăiască mai mult în exil. „Cred, ca să pot înţelege“ În ciuda acestor tulburări, Anselm va reuşi să adune suficiente argumente pentru titulatura ce i se va da mai târziu de părinte al scolasticii. În esenţă, scolastica este abordarea filosofică specifică perioadei medievale, care combină doctrina religioasă şi studiul Părinţilor Bisericii cu operele de filosofie şi de logică, în special ale lui Aristotel, dar şi ale lui Platon. Acest tip de învăţătură se practica în şcolile Bisericilor şi de aici denumirea de scolastică (lat. scholaâşcoală). Aşadar, gândirea scolastică era o filosofie de şcoală, a cărei dezvoltare se producea, însă, în cadrul Bisericii creştine. Conceptual, scolastica avea ca miză relaţia dintre credinţă şi înţelegere şi încercarea de elaborare a unui sistem raţional al credinţei. Pe filiera gândirii Fericitului Augustin, Anselm îşi propune o clarificare a relaţiei gândirii cu credinţa. Astfel, el consideră că cele două facultăţi ale omului nu sunt suficiente, luate fiecare în parte, pentru a cuprinde adevărul. Drept urmare, este necesară o colaborare a acestora. Doar înţelegerea raţională nu poate ajunge la esenţă fără să se înrădăcineze în credinţă, însă nici credinţa singură nu este satisfăcătoare. Mai exact, cel care crede trebuie să şi caute să înţeleagă obiectul credinţei sale. Cred, ca să pot să înţeleg sau credinţa care caută să înţeleagă sunt expresii care pot exprima fidel concepţiile lui Anselm. Totuşi, credinţa trebuie să preceadă raţiunea pentru că altfel, Dumnezeu, ca unic scop al cunoaşterii, ar putea fi pus la îndoială. Anselm va spune: „Căci dacă nu aş vrea să cred că Tu eşti, nici n-aş putea să înţeleg.“ (Proslogion, cap. III) Demonstraţia existenţei lui Dumnezeu Lucrarea filosofică a lui Anselm denumită Proslogion (Alocuţiune) aduce în prim plan o demonstraţie, devenită celebră, a existenţei lui Dumnezeu. Este vorba despre renumitul argument ontologic în favoarea existenţei lui Dumnezeu. Premisa de bază de la care pleacă Anselm este că orice om, credincios sau nu, trebuie să îl înţeleagă pe Dumnezeu ca fiind acel ceva faţă de care nimic altceva mai mare nu poate fi gândit. Astfel, de vreme ce înţelegem acest concept, este clar că Dumnezeu există în mintea noastră (chit că El există sau nu în realitate). Însă, dacă Dumnezeu ar exista doar în mintea noastră atunci am putea concepe altceva mai mare, care să existe şi în realitate. În acest caz ajungem la o contradicţie cu prima premisă, cum că Dumnezeu este cel faţă de care nimic altceva mai mare nu poate fi gândit. Aşadar, nu se poate ca Dumnezeu să existe doar în intelect. El există şi în realitate. Acest joc logic poate părea ininteligibil la o primă vedere însă lucrurile nu sunt atât de complicate. Se pleacă de la ideea că Dumnezeu este perfect, iar a fi perfect înseamnă a deţine orice calitate, inclusiv cea de a exista. Dacă pe Dumnezeu Îl gândim ca fiind perfect fără, însă, a exista în realitate, nimic nu ne poate opri să concepem o altă fiinţă, la fel de perfectă, dar care să mai şi existe pe deasupra. Dar noi nu putem concepe ceva mai presus decât Dumnezeu şi, astfel, devine clar că Dumnezeu există. Ceea ce este important de reţinut aici este că perfecţiunea lui Dumnezeu implică în mod necesar şi existenţa sa. Un exemplu comparativ folosit de Anselm în Proslogion ne poate edifica şi mai clar în privinţa argumentului ontologic. „Când pictorul gândeşte mai întâi ce urmează să facă (un tablou), el îl are în intelect şi-l înţelege că, făcut, şi există.“ (Proslogion, cap. II). De reţinut aici este că, dacă pentru un tablou simpla concepere mentală a sa nu presupune neapărat şi existenţa sa în fapt, atunci când ne referim la Dumnezeu, chiar şi doar conceptual, nu putem exclude existenţa din perfecţiunea Sa. Un tablou, şi practic orice altceva, nu poate exista doar prin simplu fapt că îl concepem mental, pe când Dumnezeu există. Unii au fost mulţumiţi, alţii nu Argumentul lui Anselm s-a bucurat ulterior de un interes major din partea multor gânditori importanţi. Unii, precum Toma dâAquino, Kant sau călugărul Gaunilon resping acest argument. Spre exemplu, cel din urmă menţionat, contemporan cu Anselm, îşi exprimă îndoielile în privinţa acestei demonstraţii a existenţei lui Dumnezeu, afirmând că un astfel de demers ne poate arăta că şi o insulă desăvârşită poate exista în realitate, dacă îi atribuim perfecţiunea şi astfel inclusiv existenţa. Au existat însă şi filosofi (Descartes, Spinoza, Leibniz, Hegel) care au acceptat demonstraţia lui Anselm resuscitând-o în propria gândire. Ca exemplu, Descartes consideră existenţa ca fiind parte din esenţa fiinţei perfecte supreme, Dumnezeu. Analize şi versiuni ale argumentului lui Anselm apar şi la autori mai recenţi precum teologul Karl Barth, filosoful englez George Colingwood sau americanii Normal Malcolm şi Alvin Plantinga. „Pe cât posibil, vreau să-Ţi înţeleg adevărul“ Importanţa acestei demonstaţii propuse de medievalul Anselm nu constă neapărat în validitatea ei. Mai exact, nu se poate spune că forţa unui astfel de argument poate convinge în privinţa existenţei lui Dumnezeu. De fapt, Anselm nu a gândit demersul său ca pe unul care să convingă pe necredincioşi. Anselm urmărea, mai degrabă, să întărească în genere credinţa şi să lămurească, mai mult sau mai puţin, conţinutul credinţei. Vorbim despre Dumnezeu şi despre existenţa sa şi este posibil să nu ştim foarte clar ce spunem. Ce înseamnă, de fapt, că Dumnezeu există? Este acelaşi lucru cu a spune că un măr sau un pătrat sau chiar un om există? Este acelaşi sens al existenţei în toate aceste cazuri? Bineînţeles că nu, însă aceste interogaţii fac parte din frământarea oricărei fiinţe umane care se află în căutarea lui Dumnezeu. Ţinem cont de specificul teologic, filosofic şi social al fiecărei perioade în care un gânditor sau altul a trăit şi judecăm ca atare justeţea ideilor acestora. Demersul lui Anselm este scolastic, însă nevoia sa de a înţelege credinţa în Dumnezeu este autentică. De altfel, premiza sa este clară: „Eu nu încerc, Doamne, să pătrund înălţimea ta, căci nu pot s-o măsor cu intelectul meu. Ci vreau doar, pe cât este posibil, să-Ţi înţeleg adevărul, în care inima mea crede şi pe care îl iubeşte. Fiindcă eu nu cercetez ca să înţeleg pentru a crede; ci, eu cred, pentru a înţelege. Şi încă, eu mai cred că n-aş putea înţelege dacă n-aş crede.“ (Proslogion, cap.I)