Antimul monahal, „metodologia devenirii” întru ființă

Deși s-a scris cu o anumită recurență despre mișcarea spirituală „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim, am senzația că nu se vor epuiza temele și din perspectiva vremurilor pe care le traversăm, iar interesul pentru fenomenul care a generat apariția ei ar trebui să fecundeze poziții noi cel puțin în dezbaterea relației cunoaștere - credință, atât de intens dezbătută în anumite medii din societatea de azi.

Se pare că a fi o persoană modernă și educată înseamnă neapărat a nu avea o credință  religioasă, pentru că știința dezvăluie o lume naturală fără Dumnezeu. Nu e nimic nou, disputa este de secole, iar „modelul Antim” poate fi o sursă de inspirație pentru contemporani atât timp cât vom simți nevoia unui adevăr revelat.

Despre „mișcarea de la Antim” s-a scris din multe puncte de vedere, începând cu fondatorii ei, cu ucenicii pe care i-a format, continuând cu cercul de prietenii pe care l-a generat, cu mărturiile celor care au îmbrățișat „exercițiile spirituale” de la Antim și, implicit, prigoana și detenția care le-au urmat. Munca profesorului Marius Vasileanu de a reconfigura imaginea „mișcării” de la Antim, prin publicarea mai multor cărți apar­ținând membrilor grupului, în colecția „Arhiva Rugului Aprins”, prin conferințe și articolele din „Ziarul Lumina”, este de admirat.

Celebra scrisoare a călugărului Ioan „cel străin”

Provocat de o conferință mai mult informală despre „Rugul Aprins”, am reluat lectura câtorva texte care m-au obligat la scrierea rândurilor de față. De două săptămâni recitesc texte fără să concluzionez neapărat o direcție. În general, când vorbim despre „grupul de la Antim” ne concentrăm în jurul cărții părintelui André Scrima, „Timpul Rugului Aprins”, care dezvoltă o hermeneutică aparte legată de celebra scrisoare a călugărului Ioan „cel străin”, cel care a experimentat în cadrul grupului „rugăciunea inimii” pentru o vreme și prezintă, în același timp, o imagine cu iz memorialistic al personalităților care frecventau acest grup.

Chiar dacă nu are anvergura lucrării părintelui Scrima, cartea Mi­tropolitului Antonie Plămădeală, „Rugul Aprins”, prin cele câteva mărturii de generație, a celor care au frecventat confe­rințele de la Antim și rânduielile liturgice de acolo, punctează  efervescența acestei mișcări spirituale unice prin felul în care participanții se raportau la relația cunoaștere - credință sau a felului în care dezbăteau problemele credinței într-o societate lipsită de dialogul cult - cultură și implicit cler - intelectuali, dialog ce suferă și azi, cu toate eforturile izolate care îl mai generează.

Această „relație” poate fi decriptată de cel care are răgazul să parcurgă excelenta lucrare a doamnei Anca Manolescu, „Modelul Antim, modelul Păltiniș. Cercuri de studiu și prietenie spirituală”, un reper în cercetarea fenomenului de la Antim, care a coagulat o parte importantă din intelectualitatea vremii, nu doar datorită prieteniei dintre ei, ci și a unei căutări spirituale pe care o avea fiecare în felul său.

Restaurarea Mănăstirii „Tuturor Sfinților” de la Antim, odată cu instalarea părintelui Vasile Vasilache ca stareț, a făcut posibilă găzduirea unui mic cerc literar „Duh și slovă” (sub oblăduirea părintelui Iuliu Scriban, eminent profesor de teologie), ce se va transforma în timp în ceea ce azi numim „mişcarea Rugul Aprins”. Nu e cazul să mai amintesc de „momentul Cernăuți”, cu cele „Șapte zile de priveghere” și ce a însemnat acel moment pentru conturarea „grupului de la Antim”, doar merită reamintit  că esența mișcării spirituale de la Antim nu era legată doar de conferințele cu public de duminica sau de cele mai restrânse de joi, din stăreția mănăstirii, ci erau legate de „îndumnezeirea omului prin rugăciunea continuă a numelui lui Iisus”. Participarea la slujbele de la mănăstire era o practică obișnuită, se respira într-un duh liturgic, care avea să devină o formă de rezistență pentru timpurile ce au urmat.

Antimul monahal în relație cu grupul de intelectuali

Mergând pe urmele părintelui Scrima, doamna Manolescu ne creionează Antimul monahal în relație cu grupul de intelectuali  care doreau să se constituie într-o comunitate de studiu. „Grupul se grefa pe spațiul Antimului, dar nu se rezuma la profilul canonic al acestuia. Nu se mulase pe de-a-ntregul în ordinea instituită a locului. Era atras de dimensiunea teologală a liturgicului, care la Antim avea o respirație deosebită. Antimul monahal avea o disciplină canonică și liturgică ce fusese stabilită de veacuri în Răsăritul creștin, chiar dacă, în funcție de vocații, de contexte culturale și istorice, ea putuse primi accente și modulații diferite… Tradiţia răsăriteană îi atrăgea cu sensurile ei lăuntrice… Antimul monahal era un mediu consistent de spiritualitate, nu se rezuma la ortopraxie, la gimnastică evlavioasă. Grupul se atașa de aceeași tradiție, dar venea spre ea cu poftă intelectuală, cu sensibilitate față de universul ei”.

Antimul monahal de la mijlocul secolului al XX-lea, cum bine observa doamna Manolescu, era populat de „călugări care își trăiau drumul cu destindere și generozitate față de alte tipuri de demers spiritual”, fără a pierde identitatea tradiției răsăritene de care erau legaţi ființial.

Părintele Scrima explică admirabil sensul Tradiției. Ea nu se asimilează cu tradiționalismul: „Conservatorism sterp și repetitiv, inevitabil blocat într-o formă temporală subalternă (ideologică, religioasă, politică), silnic prezentată ca supremă, imperisabilă și chiar (de ce nu) sacră”. Tradiția autentică e vie, „dăinuie într-o regiune a Ființei ce însoțește, de la origini, formele și epocile temporale, o regiune în care se manifestă sensul actual și ultim a tot ce advine. Acest sens transcendent, mai curând decât apa­rențele - adesea venerabile - care îl propun și ascund totodată, acest sens se cere - și e dat - tradiției să-l  recunoască”.

Descoperirea Filocaliei ortodoxe și a vieții de rugăciune

În înțelegerea acestui fenomen de la Antim ar fi necesară lectura unui text emblematic al părintelui Scrima publicat în Franța anului 1958, „Renașterea filocalică în Ortodoxia românească” (vezi „Ortodoxia și încercarea comunismului”, Humanitas, 2008), ce face referire la trăsăturile caracteristice căutării spirituale, de la descoperirea Filocaliei ortodoxe și a vieții de rugăciune, trecând prin marile ­curente spirituale de la noi din țară, descriind „filonul tradițional” prin elementele „secretului isihast”: subtilitate a doctrinei, transmitere a unei filiații duhovnicești și discreție (tăcere și deosebire a duhurilor). În fond, programul de viață al grupului de la Antim. Nu întâmplător, între 1946-1948 apăreau la Sibiu primele patru volume din Filocalie, traduse de Sfântul Dumitru Stăniloae, ce răspundeau unei nevoi spirituale ce se alimenta, la modă, din tot felul de cre­dințe orientale.

Părintele Scrima rămâne consecvent „duhului” de la Antim. Într-o scrisoare pe care i-o trimite părintelui Benedict Ghiuș din Benares, la 6 august 1957, îi scrie: „Unicul lucru de preț - de aceea neprețuit - rămâne situarea noastră lăuntrică în fața lui Dumnezeu și în el; restul, chiar și minunile, sunt doar semne ce se cer, la rândul lor, dovedite și acoperite tot lăuntric”.

Marele câștig al Antimului din secolul trecut poate fi legat și de felul în care grupul s-a poziționat față de tradiționalismul etno-cultural „zgomotos” al vremii, prin redescoperirea tradiției ortodoxe trăite în credință și deschisă universalității culturii. În acest sens, modelul Antimului este cât se poate de viu astăzi și de luat drept model. Paginile mărturisitoare scrise de profesorul Alexandru Mironescu în eseul „Calea către inima mea” sunt cât se poate de elocvente, la care aș adăuga conferința părintelui Haralambie Vasilache, „Aportul social al Bisericii în trecut și prezent”, ce com­pletează imaginea unei socie­tăți divizate între știință și credință.

Ar fi interesant de privit obștea monahilor de la Antim din vremea în care s-a coagulat grupul de intelectuali în jurul „nonconformistului impertinent și inclasabil, ce avea o privire necontenit ațintită spre nevăzutul ce dă sens realului nostru prea vizibil” - Sandu Tudor. Antimul devenise un spațiu de dialog între cunoaștere și credință unde oameni de cultură care aveau afinități cu grupul, dar fără să-i aparțină țineau celebrele conferințe ce au atras atenția autorităților vremii. Dar grupul era legat și de ritmul liturgic al mănăstirii, dialoga cu călugării locului despre expe­riența rugăciunii neîncetate despre care le-a vorbit în acei ani părintele Ioan „cel străin”.

Obștea era dinamică și în formare

Date despre obștea monahilor s-au păstrat în mărturiile părintelui dr. Vasile Vasilache - „De la Antim la Pocrov”, stareț al mănăstirii în perioada 1944-1948, care prezintă lista celor 44 de viețuitori ai Antimului, dintre care nu mai puțin de 28 studenți, mulți la teologie, dar și la medicină, arte sau matematică. Obștea era dinamică și în formare, în jurul câtorva părinți duhovnicești de mare probitate intelectuală și morală. Despre ei s-a amintit sporadic, doar amintirea numelui lor azi te face să intuiești ce reprezenta Antimul la acea vreme, ca oază de formare pentru viitorii monahi.

Dintre studenții de atunci i-aș aminti pe ieromonahul Paulin Lecca, student la Teologie, căruia îi datorăm și una din versiunile românești ale „Pelerinului rus”, sursă de inspirație pentru „Rugăciunea lui Iisus”, frecventată de cei de la Antim; protosinghelul Petroniu Tănase, student la Teologie și Matematică, cel care a condus obștea Mănăstirii Prodromu din Sfântul Munte, azi sfânt; ierodiaconul Irineu Chiorbeja, student la Teologie și Medicină, devenind apoi stareț la Neamț, superior la Ierusalim, dar și medic la Slănic Moldova; fratele Andrei Scrima, student la Medicină și Teologie, care va avea o carieră universitară în Franța și India; monahul Adrian Făgețeanu, licențiat în Teologie și student la Filosofie, după ani de închisoare;  sau ieromonahul Antonie Plămădeală, care va ajunge Mitropolit al Ardealului.

Dintre părinții de atunci ar trebui amintiți: părintele stareț, dr. Vasile Vasilache, personalitate proeminentă a vremii, predicator al Catedralei Patriarhale, doctor în teologie la Chișinău, secretar patriarhal, care, după ani de detenție, ajunge vicar al Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America și Canada; fratele său Haralambie, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureștilor, predicator și scriitor de teologie, moare în închisoarea de la Gherla, unde a fost închis pentru „uneltire contra ordinii sociale”; arhimandritul Benedict Ghiuș, asistent universitar al Sfântului Dumitru Stăniloae la Catedra de mistică a Facultății de Teologie din București; arhimandritul Sofian Boghiu, student la Teologie și Arte Frumoase, secretar și casier al mănăstirii, „duhovnicul Bucureștilor”, cum mai e cunoscut, azi canonizat de Biserica Ortodoxă Română; arhimandritul Felix Dubneac, student la Teologie, Filosofie și Arte Frumoase care ia drumul Americii; ierodiaconul Roman Stanciu, student la Teologie, Geografie și Farmacie, care va ajunge Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucu­reștilor; protosinghelul Gherasim Cristea, student la Teologie și eclesiarh al Antimului, care va ajunge Arhiepiscop la Râmnicu Vâlcea; sau părintele Nicolae Bordașiu, care va ajunge paroh la Biserica „Sfântul Silvestru” din București.

Desigur că numele lor ar putea continua, i-am ales pe cei reprezentativi din nevoia de a arăta că obștea de atunci a Antimului făcea față efervescenței spirituale ce se crease în jurul mănăstirii. Con­ferințele de acolo erau urmate de discuții publice lămuritoare și contribuții particulare ale auditorilor.

E anevoios, în limitele unui articol, să amintesc și de cei mai importanți participanți, măcar a acelora care apar în diferite mărturii, dar pentru că scriu de Antimul monahal e important de amintit prezența câtorva nume din realitatea Bisericii: eruditul Mitropolit al Bucovinei Tit Simedrea, într-un fel „nașul” mișcării de la Antim, retras din scaunul mitropolitan din cauza evenimentelor politice în anul 1945; Episcopul martir Nicolae Popovici de la Oradea; profesorul de apologetică de la Chișinău Ioan Gh. Savin; preotul Dumitru Stăniloae, profesor la Catedra de teologie ascetică și mistică a Facultății de Teologie din București; sau profesorul Alexandru Elian, distins bizantinolog.

„În acele zile, Antimul s-a (re)deschis: larg și înalt”

Sunt revelatoare cuvintele părintelui Scrima: „Atunci, în acele zile, Antimul s-a (re)deschis: larg și înalt”. „Grupul” său s-a constituit într-un spațiu de ospitalitate fără opreliști, înscrisă pe chipurile celor mai întâi întâl­niți într-o comunitate monastică (între care vom numi acum pe părintele Benedict, părintele Sofian, părintele Petroniu).

Cei care veneau din latura intelectualilor laici aduceau cu ei, precum se cade, un chip aparte: aparte mai degrabă față de lumea ce era a lor și pe care o părăseau (verbul se cere modulat), decât în raport cu cea spre care se îndreptau. Aici erau precedați de propria lor dorință, de o cu­noaștere trezită înlăuntru: o așteptare făgăduită „tuturor” - deci și lor - se lăsa presimțită. Obstacolele, „încercările” chiar - concomitențe inevitabile pentru asumarea unui nou mod de viață a ființei - căpătau sensul unei metodologii a devenirii, test de superioară asceză.

Nu știu cât am reușit să surprind din această „metodologie a devenirii”, ce îmbina fericit și firesc cultul și cultura. Reprezenta o căutare spirituală și o efer­ves­cență culturală ce angrenau nu doar intelectuali din cele mai diverse domenii, dar și monahi avizi de cunoaștere, capabili de dialog și răspunsuri pentru vremea lor. Aveau răspunsuri pentru că aveau căutări!

Înțeleseseră necesitatea spa­țiului deschis al dialogului ca formare, după modelul Părinților filocalici. Și doar pentru atât, experiența celor de la Antim ar trebui luată drept model, într-o lume care trăiește mai mult „online” tot felul de forme de credință și rețete monahale, cu tot felul de „guru” din mănăstiri.

Modelul monahal al Antimului ne invită la o deconectare de „vizual” spre „întrevederea” Duhului, prin redescoperirea „imaginii” omului restituite de Hristos.

Vorba părintelui Scrima: „Ca să ne mântuim avem nevoie de icoană, de chipul Mântuitorului în care să se reflecte chipul nostru”. Aceasta va rămâne marea lecție a Antimului, „metodologia devenirii” întru ființă!