Apel către umanitate la pocăință și regăsire

Ne îndreptăm cu pași repezi către ultima sărbătoare cu ți­ne­re din cursul anului bisericesc, care, iată, a ajuns la epilog. Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, neîntrecutul vestitor al pocăinţei pentru mântuire, ne prilejuiește posibilitatea de a medita din nou la impor­tanța pocăinței ca lucrare și ca stare a firii noastre umane, lucru adeverit și de faptul că atât Botezătorul Domnului, cât mai cu seamă Însuși Mântuitorul Hristos și-au început activitatea publică prin stăruitorul îndemn: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Îm­părăția cerurilor”. Moartea violentă a Sfântului Ioan Botezătorul este întâmpinată de Biserica Ortodoxă cu post, chiar dacă această zi ar cădea duminica; ni se arată astfel că îmbuibarea, în orice formă a ei, viețuirea departe de voia Domnului duc la fapte necugetate, uneori la crime, așa cum s-a întâmplat cu cel trimis de Dumnezeu ca să pregătească venirea lui Mesia. Ajunarea din ziua pomenirii morţii Îna­in­temergătorului Domnului nu reprezintă doar întristare, tânguire pentru mișeleasca sa ucidere. În general, pe toți martirii din calendar îi pomenim la data când au suferit moarte mucenicească pentru Hristos, dar la nici unul dintre ei Biserica nu a rânduit un post special. Doar în ziua pomenirii Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, postul statornicit are menirea de a ne reaminti că promiscuitatea în care se complac unii oameni intră în conflict cu echitatea şi sfinţenia, că absența pocăinței, căderea fără dorința de ridicare, provoacă drame incomensurabile.

Spre a sublinia importanța pocăinței în viața creștinului, e suficient să apelăm la bogata literatură filocalică a Bisericii Răsăritene: ea ne învață că pocăinţa reprezintă o modalitate de tămăduire şi de desăvârşire a sufletului, constituind o stare firească a ființei umane și neavând anumite soroace specifice exis­tenței noastre. Celor ce afirmă cu nonșalanță că această mare și mântuitoare virtute este specifică doar senec­tuții le răspundem cu inspiratele cuvinte ale Părintelui Galeriu: „Pocăinţa nu este numai o virtute dovedită în anumite momente, ci o atitudine permanentă, un curent continuu de viaţă spirituală. Un neîncetat flux şi reflux, apus şi răsărit, început nou şi bun”. După cum deja am afirmat, pentru noi valoarea pocăinței se clădește atât pe cuvintele Sfintei Scripturi, cât și pe cele din scrierile patristice, care i-au acordat spații generoase, dar și numiri pe măsură: „al doilea har”, „a doua renaştere”, „reînnoirea Botezului”, „curăţirea conştiinţei”.

Termenul uzual de „pocăinţă” derivă din sensul literal al cuvântului grec „metanoia”, care înseamnă „schimbare a minţii”. Se pare că limbile în care a fost tradus termenul grecesc nu au izbutit să cuprindă sensul profund al noțiunii. Bunăoară, în graiul românesc cuvântul „pocă­ință” derivă din slavonă și desemnează starea de remuşcare, regretul, durerea pentru greşeala săvârşită. Termenul latin „penitenţă”, provenit din poenam tenere, eviden­țiază latura juridică, conştiinţa delictului, a greșelii, frica de pedeapsă. Dar „metanoia” nu înseamnă doar pocăință, regret și nici doar frică de pedeapsă, ci mai mult: o transformare profundă, o primeneală de căpătâi a trăirilor și simțirilor, capabilă să pună temeluire unui nou mod de viață. Cu alte cuvinte, pocăința îl ajută pe om ca, oricât de jos ar fi căzut, să se reașeze în matca firească, pe calea ce duce la Cer; ea îl reîntoarce la Dumnezeu, îi curăță conști­in­ța. De aceea Sfinții Părinți ne învață că întreaga noastră exis­­tență trebuie să se desfășoare sub semnul pocăinței.

Rolul acesteia este de a-l ridica pe credincios din păcatele şi patimile în care a recăzut, de a-l curăţi şi de a-l înveşmânta iarăși în harurile de la începuturile vieţii creştineşti. Prin pocăinţă, omul nu redobândeşte harurile primite la Botez, căci nu le-a pierdut, ci doar le-a îngropat în „pământul” sufletului său. Printr-o pocăinţă plină de lacrimi, omul, asemenea picăturilor de ploaie, dă apă „cernoziomului” duhovnicesc al ființei sale, scoțând din adânc roadele primite prin Taina Sfântului Botez şi făcându-le lucrătoare în vederea dobândirii mântuirii.

Fiind condiţia fundamentală pentru mântuirea omului căzut în păcate după Botez, pocăinţa, consideră Sfinţii Părinţi, rămâne cea dintâi şi cea mai mare lucrare duhovnicească, mai presus de orice virtute; trebuie ca omul să i se dedice cu totul şi înainte de orice altceva, căci în ea se cuprinde toată partea lui de lucrare pe care se cuvine să o împlinească dacă dorește să se mântuiască. Sfântul Marcu Ascetul afirmă: „Domnul nostru Iisus Hristos, dând pentru mântuirea tuturor oamenilor poruncile cuvenite măreţiei lui Dumnezeu, a pus libertatea ca temei al lor şi le-a fixat ţinta spre care trebuie să alerge, spunând: «Pocăiţi-vă!», pentru ca noi prin aceasta să înţelegem că toată mulţimea poruncilor se cuprinde în una singură: cea a căinţei pentru păcatele noastre”. Poate că de aceea Sfântul Isaac Sirul o numește „cea mai înaltă dintre virtuţi”. Părintele profesor Ioan Teșu, în cartea Teologia necazurilor, conchide: „Pocăinţa este suportul şi însoţitoarea tuturor celorlalte virtuţi creştine. Ea este mama, temelia sau rădăcina lor, dar şi sora lor, care le ajută să se desăvârşească. Edificiul duhovnicesc uman se fundamentează, se înalţă pe punctele de rezistenţă ale pocăinţei. Conştiinţa imperfecţiunilor şi a păcatelor noastre ne întreţine dinamismul sufletesc către o viaţă mai înaltă din punct de vedere duhovnicesc”.

Având în vedere toate acestea, se cuvine să privim sărbătoarea de la finele lui Gustar ca pe un stăruitor apel adresat nu doar fiecăruia dintre noi, ci și uma­nității în general, care trăiește astăzi o dramatică secularizare. Pocăința la care suntem chemați va săvârși o necesară incizie în propriile suflete, dar și în conș­tiința lumii, pătrunzând mai adânc decât păcatul, atingând profunzimile fiinţei noastre, dar și ale omenirii întregi, ca să le primenească spre a le deschide către harul dumnezeiesc.