Apolinaria, călugărița peregrină până la marginile pământului

Deși cuvintele „până la marginile pământului” sunt folosite în cultul Bisericii pentru a defini misiunea apostolilor și a urmașilor acestora de propovăduire a Evangheliei până la marginile lumii, le putem rosti și în cazul unor călugărițe române care au uitat de sine și s‑au înstrăinat de casa părintească, de pământul străbun, pentru a‑L sluji pe Dumnezeu.

Așa a fost nevoința monahiei Apolinaria, novice la Mănăstirea Miclăușeni (Iași), viețuitoare apoi, pentru un timp, la Mănăstirea Văratec.

Născută la Popricani, județul Iași, din părinții Toader și Varvara Tănase, la 14 februarie 1931, Alexandrina a crescut într‑o casă înmiresmată de noblețea credinței. Acolo a învățat tainele Ortodoxiei, trăirea, rugăciunea, cumințenia și, de copilă, în fiecare duminică și sărbătoare, și‑a îndreptat pașii către biserica din sat. Era atunci o situație deosebit de grea. Cei din Popricani priveau dincolo de Prut, la frații români înstrăinați de granițe artificiale.

În cel de‑Al Doilea Război Mondial a pierdut un ochi și două degete, purtând răni pe trupul ei toată viața.

Această copilă a fost crescută așa încât să înțeleagă marile adevăruri, întrucât a deprins în tinda bisericii și în școala din sat - unde a urmat șapte clase primare - primele noțiuni importante, cărora le‑a adăugat apoi cuvintele Sfintei Evanghelii, rodite însutit în inima ei. La maturitate, în anii mulți de viețuire în mănăstire, și‑a însușit diferitele preocupări monahicești, pe care le‑a lăsat mai departe ca testament surorilor ei de nevoință.

Când avea 18 ani, Alexandrina Tănase și‑a îndreptat pașii către Mănăstirea Miclăușeni, înainte ca aceasta să fie închisă de regimul comunist. Acolo, pe moșia Sturzeștilor, a învățat primele rucodelii ale nevoințelor sfinte și îndeosebi frumusețea cântărilor.

Nouă ani mai târziu, în 1958, avea să meargă către Mănăstirea Văratec. Era deja cunoscută ca o bună cântăreață de strană, care, alături de alte nevoitoare din cin, aducea bucurie și multă lumină în obștile monahale ale acelor ani din Moldova.

Timpul marilor nevoințe în aceste ținuturi n‑a durat însă prea mult, căci, în 1959, foarte multe surori - chiar și cele care își împliniseră voturile monahale - au fost nevoite să părăsească vetrele monahale. Alături de ele, mii de monahi din toate ținuturile românești au fost izgoniți din mănăstiri, mulți dintre ei fiind persecutați și umiliți de regimul totalitarist ateu.

Suferința acelor zile a fost surprinsă în versuri de mare sensibilitate de Sfântul Cuvios Paisie Olaru de la Sihăstria. Au fost și alții care au scris atunci, dar ceea ce a rămas în inima celor obligați să părăsească mănăstirile numai Dumnezeu știe…

Cu mulți ani înainte, rasofora Apolinaria s‑a apropiat de o călugăriță parcă desprinsă dintr‑o istorisire patericală, ca o filă de poveste verosimilă. Era minunata monahie Benedicta Braga, una dintre cele mai înțelepte călugărițe ale veacului al XX‑lea pe care le‑a avut monahismul din Biserica Ortodoxă Română. Împreună cu ea a pornit pe drumul umilințelor şi Apolinaria, pe atunci doar rasoforă.

Nu s‑au descurajat. Împreună au constituit o mică obște, o altfel de casă monahală aflată în mijlocul lumii. Mai întâi s‑au așezat într‑un sat din apropiere, la Crăcăoani. Au muncit din greu și, cu puțin ajutor, au cumpărat o casă pe culmea satului Văratec, din ograda căreia se vedea mănăstirea și, mai ales, se auzeau clopotele, toaca și cântările în anumite zile, când ferestrele bisericii erau larg deschise, iar tăcerea nopții îngăduia psalmodierilor să ajungă până departe.

Deși fuseseră în mod formal excluse din obștea Văratecului, au rămas totuși acolo, într‑o casă situată în apropierea acareturilor monahiilor, până când încercarea grea a trecut, asemenea furtunilor, vânturilor puternice și seismelor care zguduie pământul și oamenii. Atunci când lucrurile s‑au mai liniștit, conducerea Mănăstirii Văratec a făcut demersurile necesare pentru reprimirea în obște a celor două viețuitoare de mare nădejde, Benedicta Braga și Apolinaria Tănase.

Astfel, se cuvin a fi amintite cuvintele Mântuitorului, Care spune că omul înțelept își zidește casa pe stâncă și atunci când vin vânturi, furtuni, casa rămâne, nu poate fi dărâmată. Cel neînțelept își zidește casa pe nisip, iar vânturile și furtuna o dărâmă pentru că nu are temelie bună.

Ascultarea de căpătâi a monahiei Apolinaria a fost cea de cântăreață la biserică și de ucenică credincioasă a înțeleptei monahii Benedicta Braga. Cele două au primit în casa lor mulțime de pelerini, scriitori, muzicieni, medici, profesori universitari, chiar academicieni, care găseau întotdeauna pe colina din preajma Mănăstirii Văratec o casă avraameică. Să le pomenim pe Valeria Sadoveanu, Zoe Dumitrescu‑Bușulenga (Maica Benedicta), Cornelia Pillat, Profira Sadoveanu, Nely Știubei.

În acei ani, casa amintită - așezată nu departe de reședința pe care a înălțat‑o harnicul Episcop al Romanului și Hușilor și fost episcop al Armatei, Partenie Ciopron - a devenit o veritabilă Academie de vară, uneori și de iarnă, sau o mică universitate, cum se întâmpla în unele locuri din Occident, unde marii profesori predau chiar puținilor lor discipoli.

În acele seri, reeditând parcă ședințele Cercului „Vieții românești” ce se desfășurau vara la Agapia sau Văratec, se adunau la umbra nucului bătrân și rotat, marile spirite ale deceniilor șapte, opt și nouă ale veacului trecut. Erau cei pomeniți mai înainte, care viețuiau în casa maicii Benedicta Braga. De alăturea, din Palatul Vlădicii Ciopron, se înfățișa, cel mai adesea cu niște pagini scrise, arhimandritul Bartolomeu Anania, cunoscut în lumea scrisului sub numele de Valeriu Anania. De la Biserica „Sfântul Ioan”, din casa maicii Glicheria Mănăstireanu, economa, unde pregusta mireasma Văratecului ca în timpul de aur dintre cele două războaie, urca dealul cu pași ușori, dar repezi, Ștefana Velisar Teodoreanu, soția văduvă de un amar de vreme a lui Ionel Teodoreanu. Aveau loc în acea casă discuții peripatetice, se depănau amintiri cu „oameni care au fost” și se citeau, într‑un cenaclu ad‑hoc, paginile scrise în tihna chiliilor. În unele zile, acest conclav se ținea în salonul larg al apartamentului din Palatul Episcopal, lăsat spre folosință de Vlădica Ciopron bunului său prieten, părintele arhimandrit Bartolomeu. Nu a lipsit de la Văratec nici scriitorul Grigore Ilisei, căruia îi datorez multe aduceri aminte.

Adeseori, important nu este atât numărul celor care primesc cuvânt de folos, ci mai ales modul în care învățătura prinde rădăcini și rodește bogat, apoi, în sufletele lor.

Apolinaria, în umbra Maicii Benedicta, a fost un om de omenie. Harnică, pricepută, puternică, fără odihnă, pentru ea nu conta timpul care se scurge pe neobservate, întrucât ea nu l‑a irosit niciodată în zadar. Timpul are o altă dimensiune și însemnătate pentru cei cu adevărat înțelepți.

De aceea, trudea de dimineață până seara fără confort și pretenții, fără să aștepte de la cineva vreo răsplată omenească.

Sunt neuitate numele celor care au poposit la Văratec în acea perioadă, oameni importanți care veneau dintr‑o lume fragmentată într‑un adevărat „sân al lui Avraam”, pentru că Văratecul, prin casele primitoare ale călugărițelor, era un loc al liniștii, al creației și al comuniunii. Mărturisesc aceasta oamenii de litere și, mai ales, cei de suflet, care veneau cu inima plină de bucurie și nădejde pentru a petrece la cunoscuta chinovie nemțeană câteva zile sau chiar câteva luni.

Mănăstirea Văratec a fost atunci, alături de alte sfinte așezăminte călugărești, loc de scăpare, alinare și bucurie pentru spiritele înalte.

Principesa Ileana a României, care a devenit în anii ’60 ai veacului trecut monahia Alexandra, s‑a adresat în ultimii ani de viață Patriarhului Justinian pentru a‑i trimite câteva călugărițe din România, în vederea înființării unei mănăstiri românești pe continentul nord‑american.

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a desemnat să meargă acolo, spre a ctitori prima mănăstire românească pe pământ american (cu hramul „Schimbarea la Față”, Ellwood City, P.A.), câteva maici de la Văratec, în frunte cu Benedicta Braga.

Alături de Principesa Ileana (monahia Alexandra), ele au arătat, prin buna lor cuviință, prin ospitalitate, prin rugăciune și cântare, un alt drum către Dumnezeu decât cel pe care îl cunoșteau americanii. Au dus rânduiala monahală din Moldova, îndeosebi cea din Mănăstirea Văratec.

Dacă maicile Benedicta și Gabriela au primit viză de emigrare în 1978, Apolinaria a reușit abia în martie 1981, cu sprijinul congresmanului Eugene V. Atkinson.

Toate slujbele erau importante, rânduielile monahale erau păstrate cu multă atenție, iar maica Apolinaria, învățând de la maica ei duhovnicească, monahia Benedicta, și de la alte călugărițe, a adăugat, în primul rând, căldura inimii. Au ales să se simtă ca la Văratec de sărbătoarea hramului „Adormirea Maicii Domnului”. Celebrarea se rânduia la fel cum se petrecea la Văratec, cu ceea ce însemna ziua premergătoare praznicului, respectiv a hramului: priveghere, cântări, primirea de străini și bucuria de a avea prezenți preoți români și străini, cărora le erau gazde primitoare.

Monahia Apolinaria a rămas în toți acești ani bună cântăreață, pricepută ascultătoare la grădină și treburi grele, artist al bătăilor și cântecului de toacă și clopote, rugătoare, nevoitoare, binevoitoare. I‑a fost greu ca la vârsta de 50 de ani să plece din România, să se așeze într‑un pământ străin, să nu mai știe aproape nimic despre țara ei, să‑și vadă suratele plecând din această lume. În 2005, a trăit durerea despărțirii de mult înțeleapta și minunata monahie Benedicta Braga.

În 2024, când vârsta ei se îndrepta către al 94‑lea an, la 22 noiembrie, viața monahiei Apolinaria, cea călugărită la Mănăstirea Văratec în 1978, în timpul stavroforei Nazaria Niță, de către părintele protosinghel Calinic Prisecaru, cunoscutul duhovnic al mănăstirii, s‑a încheiat.

O viață trăită intens, care ne‑o descoperă pe monahia Apolinaria ca pe un misionar român de o rară discreție, curată mărturisire și bunătate model pentru monahiile mai tinere, atât din obștea „Adormirii Maicii Domnului”, aflată nu departe de orașul Detroit, cât și pentru celelalte monahii ale mănăstirilor românești, în special din obștea Văratecului, pe care le‑a iubit și cu care s‑a identificat.

Adresez mulțumiri stavroforei Iosefina Giosanu, stareța Mănăstirii Văratec, pentru cele spuse despre maica Apolinaria, pe care a cunoscut‑o în anii petrecuți de ea la Văratec.

În cele două vizite la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”‑Rives Junction (2002 și 2015) am admirat osteneala grupului de monahii din România și asemănarea tulburătoare a locului cu dumbrăvile Neamțului.

Mă bucur să aduc mărturia faptului că la toate acestea se află ctitoră și smerita monahie Apolinaria.