„Ar fi nevoie de un catalog al olarilor și de un cod de bună practică”

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 30 Iulie 2024

Peste 3.000 de obiecte - vase de ceramică utilitară și decorativă, bibelouri din ceramică de Oboga și jucării de lut, un număr impresionant de furci de tors și de fuse, multe piese de port, fotografii cu valoare de document - fac parte dintr-o colecție pe cât de frumoasă, pe atât de interesantă, pe care o puteți vizita atunci când treceți prin Lugoj. Toate au fost adunate cu răbdare și meticulozitate de Waldemar Alexander Megerle, cunoscut mai ales în lumea olarilor ca unul dintre cei mai fini cunoscători ai acestui tip de patrimoniu. Povestea colecției pe care o deține este cu atât mai valoroasă cu cât include și o istorie a centrelor de olărit, unele dispărute. L-am provocat la o discuție despre aceste centre, despre olarii vechi și noi, despre necesitatea arhivării practicilor legate de acest meșteșug și despre importanța poveștilor din spatele obiectelor.

Sunteți unul dintre puținii colecționari veritabili de ceramică tradițională din România. Și când spun veritabil mă gândesc atât la pasiunea dvs., cât mai ales la capitalul de cunoaștere legat de acest tip de patrimoniu pe care l-ați acumulat în decursul timpului. Cum ați intrat în povestea asta a oalelor și olarilor?

N-am intrat. De copil mi-a plăcut să co­lecționez, de la timbre, șervețele până la ceasuri, apoi etnografie. Am început cu etnografia Banatului, pentru că, bănățean fiind, am găsit tot felul de obiecte în zonă. Iar apoi, de curiozitate, am vrut să aflu și originea lor, și cum au fost făcute. Așa am ajuns la olarii din Jupânești-Timiș, de lângă Făget, pe vremea când mai erau olari acolo. Și am început, ușor-ușor, să aflu povestea oalelor din zona noastră. Dar în zona noastră au existat și oale de Biniș, așa că am fost și la Biniș. Și pentru că ceramica de la Biniș nu era suficientă, veneau și olari din Țara Zarandului. Așa că m-am dus și acolo, să aflu povestea. Dar și oltenii aduceau ceramică în Banat. Am început să umblăm din centru în centru și ultimul drum a fost când am vizitat, recent, un olar din județul Maramureș, din Săcel. Cu bucurie pot spune că l-am întâlnit, e un olar tânăr, care merge pe urmele tatălui său. Numele lui e Tănase Burnar și e urmașul cunoscutului olar Tănase Cocean. Un alt drum recent a fost la Mihăileni, în județul Botoșani, unde nu am găsit neapărat obiecte, dar am găsit povești. Poate mai importante decât obiectele.

Colecția dvs. cuprinde, pe lângă vasele de lut, și o mulțime de alte obiecte din gospodăria tradițională - port popular, un număr impresionant de furci de tors, fotografii vechi cu valoare de document istoric, sociologic, etnografic. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această colecție?

Dat fiind că această colecție ocupă mult mai mult loc în casă decât ocupăm noi, înseamnă cam totul. Ținem foarte mult la ea. De fapt, e impropriu numită colecție. Eu aș spune că-i o poveste. Pentru că în spatele obiectelor se ascunde o călătorie deosebită pe care noi am făcut-o. De asta am și spus că ne place să achiziționăm obiecte din locurile în care au fost produse. Locul explică foarte mult forma obiectului. În momentul în care intri într-un sat, îți cam dai seama ce-ai putea să găsești.

Cum se despart oamenii de obiectele pe care le achiziționați?

Pot să vă spun cum a evoluat în timp po­vestea asta. Prima furcă de tors pe care am achiziționat-o a fost de la o femeie care o ținea în spatele porții, ca să gonească vaca. Așa a început totul. Apoi au apărut diverși colecționari care au început să achiziționeze astfel de obiecte, de multe ori de la alți comercianți, care au bătut satele, iar oamenii au perceput altfel valoarea obiectelor, văzând că se caută.

Am scris o lucrare despre furca de tors din Mehedinți și, deși aveam obiecte din zonă, nu mi s-a părut în regulă să scriu despre o parte a județului în care n-am fost. Am mers acolo doar ca să văd cum trăiesc oamenii și am mai luat atunci două furci de tors. Dar femeia nu voia să ia bani pe ele, pentru că obiectele nu-i mai foloseau. Şi în cazul ceramicii e valabil, oamenii nu mai țin la obiecte pentru că nu mai au ce să facă cu ele.

Care ar fi specificul vaselor de lut din Banat?

Vasele din zona Lugoj au fost, cel puțin până la un anumit moment, nesmălțuite, dar în Banat au fost și centre în care oalele se smălțuiau. Asta i-a făcut pe cei din Zarand să pătrundă în Banat cu vasele lor. Ultimul olar care locuia în Jupânești chiar povestea că veneau cei din Zarand și vindeau vase smălțuite chiar în fața casei lui. Și lumea prefera vasele acelea în defavoarea vaselor produse de el. Au început și ei să smălțuiască, dar mult mai târziu și nu la calitatea olarilor din Zarand.

Binișul e cunoscut ca un centru de ceramică nesmălțuită, însă, în trecut, oamenii foloseau și multă ceramică smălțuită. Sunt convins că olarii produceau în aceeași măsură ceramică smălțuită și nesmălțuită. Ultimul olar de la Biniș producea ceramică utilitară, dar care era folosită mai mult pentru decor, cum se procedează și azi.

Centrul de la Biniș a fost foarte mare. Se spunea la un moment dat că au fost 300 de olari. Nu putem să verificăm asta, dar sunt convins că au fost mulți. Ultimul olar de acolo, Ionică Stepan, a participat și la târgul de la Iași.

Vă urmăresc de multă vreme și mi-au atras mereu atenția postările și explicațiile dvs. despre centrele de olărit, în special despre unele pe care eu nu le știam, azi dispărute, cum sunt cele de la Târnăvița și Ineu din județul Arad. Care sunt elementele distinctive ale vaselor realizate cândva de olarii din aceste localități?

Utimul olar de la Târnăvița a murit, cred, anul trecut. Târnăvița-Arad și Obârșa-Hunedoara sunt două centre de olărit despărțite de o distanță foarte mică și care produceau ceramică identică din punctul de vedere al formei; decorul era diferit. Au alimentat zone foarte mari nu doar din Banat, ci din întreg Ardealul. Toată Țara Moților cumpăra vase din aceste două centre și de la Beiuș, din Leheceni. Mai există și azi un olar care produce ceramică de Leheceni. E vorba de Raul Bocșe.

Despre ceramica de Ineu se știu foarte puține lucruri. Există doar câteva consemnări. N-a fost un centru foarte mare. Alimenta doar târgurile din jurul localității. Noi avem în colecție piese de Ineu, iar doamna Rodica Colta, un etnograf cunoscut din Arad, care se trage din Ineu, a putut să certifice că vasele pe care le avem provin din acel centru. Sunt vase utilitare, smălțuite, nu deosebite ca ornament, dar nu ornamentul e important.

Ați ținut anul acesta o comunicare foarte interesantă la Conferința etno-didactică organizată de Departamentul de etnologie al Institutului „Al. Philippide”, Academia Română, filiala Iași, despre Olăria lui Hortopan, din Mihăileni, jud. Botoșani. Cum ați descoperit centrul de olărit de la Mihăileni?

Înainte de colecție a fost o bibliotecă. Și în felul acesta am ajuns să știu unde se produce ceramică. S-a scris despre ceramica de Mihăileni și nu am fost doar acolo în Moldova, ci în mai toate centrele. Cred că este cel mai corect să ­descoperi ceramica la ea acasă. Mihăileni a fost un centru de olărit foarte interesant și sunt convins că a fost cel mai mare din zona Moldovei. Au avut și o făbricuță acolo, de unde au plecat mulți olari și au format alte mici „centre” în satele din jurul Mihăilenilor. Și noi, în colecție, avem multă ceramică de Mihăileni și ceramică produsă în atelierul lui Hortopan.

N-au dispărut doar centre de olărit, olarii și olăritul ca meșteșug, ci și anumite tipuri de vase. Astăzi, spre exemplu, canceul se mai face doar pe ici, pe colo. Gazornițele, vasele în care se ținea gazul, au dispărut cu totul. Care ar fi azi importanța acestor vase?

Gazornițele au o istorie foarte interesantă. Mare parte dintre ele, spun mare parte pentru că nu cunosc subiectul în totalitate, nu au fost produse la noi. Ele au ajuns la noi cu alte lichide, iar apoi au intrat într-un circuit sătesc. Au fost aduse, cel puțin în zona Anina-Oravița, cu oleum, acid sulfuric foarte concentrat. Doamna Filofteia Pali (directoarea Muzeului Golești, n.r.) susține că în Argeș s-ar fi produs gazornițe. Însă eu ­n-am găsit nici una acolo.

Ați adus în discuție, public, la un moment dat, problema cooperativelor din perioada comunistă, sistem în care au lucrat și olarii din sate. Subiectul comportă o discuție amplă, pe mai multe paliere. Dar cred că esențial este, și aș vrea să vă rog să faceți o scurtă analiză, să vedem dacă aceste cooperative au stimulat olăritul, l-au ajutat să supraviețuiască sau dacă, dimpotrivă, au avut o influență ireversibilă, negativă, alterând spiritul acestui meșteșug.

A fost cu dus și-ntors. Pe de o parte, trebuie să ne gândim că în felul acesta tradiția olăritului s-a păstrat. În alte țări, în Germania spre ­exemplu, găsim foarte puțină ceramică tra­dițio­nală. Olarii care mai lucrează acum, de fapt nici nu mai sunt olari, sunt ceramiști, nu lucrează ceramică tradițională. Faptul că noi încă găsim pe piață vase tradiționale se dat­o­rează acestor cooperative. Mulți vorbesc azi despre vase vechi de 50-60 de ani, aceste vase au fost făcute sub egida unei cooperative, chiar dacă meșterul lucra tot în atelierul de acasă. Ce a fost rău în aceste cooperative a fost faptul că unele aveau designer, care-și mai băga nasul în modele. Acești designeri au mai introdus o floare, au intervenit când considerau că vasul nu era suficient ornat. Așa s-a ajuns la niște vase care nu respectau neapărat tradiția locului.

„Nu avem un tip de arhivare a memoriei acestui tip de meșteșug”

Care e azi diferența între ceramiști și olari?

Am avut o discuție pe tema asta cu olarul despre care vă povesteam, din Săcel-Maramureș. M-a întrebat dacă mai cunosc alți olari tradiționali. Dar e foarte greu să definim termenul de olar. Aș putea să folosesc chiar definiția pe care o dădea el. Pentru el, olar e cel care a moștenit meșteșugul de la părinți. Și, pe de o parte, are și dreptate. Ceramiști sunt destul de mulți acum, oameni care au studiat și care lucrează foarte bine.

Ați semnalat public de mai multe ori că este necesar să se constituie un catalog al olarilor în România. Cum vedeți realizat un astfel de catalog și ce rol ar avea la nivelul comuni­tăților?

Un catalog ar fi necesar, dar el nu poate  fi realizat de o singură persoană. Ar însemna o cooperare între toți cei care iubesc și studiază ceramica. Dacă fiecare s-ar ocupa de părticica lui, de zona pe care o cunoaște cel mai bine, ­s-ar putea realiza un catalog cu produsele care încă mai sunt curate ale fiecărui centru de olărit. Acum, în afară de câteva cataloage, de câteva albume, unele depășite, noi nu avem un tip de arhivare a memoriei acestui tip de meșteșug. Și încet-încet, o să uităm ce a fost. În plus, trebuie să consemnăm activitatea recentă, contemporană, a olarilor. Altfel, o să ajungem ca peste 50 de ani să ne întrebăm ce au făcut olarii la început de secol XXI. Dacă nu consemnăm acum, n-o să știm. Pentru că s-au înregistrat transformări firești în viața centrelor de olărit. Nu se mai lucrează cu smalț plumbifer și asta se simte, se vede pe obiectele respective, smalțul e diferit. Coloranții nu mai sunt neapărat naturali; există posibilitatea să cumperi acum orice vopsea vrei. Deci, sunt niște schimbări pe care noi trebuie să le consemnăm.

Pomeneați și dvs. faptul că multe tipuri de vase au dispărut, cele mari, pentru cereale, vase de care acum chiar nu mai avem nevoie. Și apar altele. Ceramica e într-o continuă transformare și trebuie să acceptăm și aceste schimbări. Acum 80 de ani nu se produceau ceșcuțe de cafea, acum se produc. Atât timp cât olarii folosesc ornamentele tradiționale, nici nu putem obiecta. E normal. Ceramica a evoluat mereu. În secolul XIX nu se mai produceau idoli, cum se produceau în cultura Cucuteni. Pe de altă parte, anumite vase capătă o destinație nouă. Canceele, spre exemplu, care, inițial, erau obiecte de decor, se agățau de grindă. Am urmărit anul trecut, la târgul de ceramică de la Iași, și am observat că oamenii le cumpărau pentru a pune lapte la prins în ele.

Ar fi nevoie de un catalog și chiar de un cod de bună practică. Pentru că nu toți olarii respectă ceea ce povestesc, de fapt. Am întâlnit un caz, un olar care provine dintr-un centru de olărit, însă ceea ce făcea era total diferit față de ce se făcea în centrul respectiv. Mai mult, era diferit de orice altceva. Adică prostii mai mari n-am mai văzut. Lucra efectiv după ureche, inventa propriile ornamente. Centrele județene de cultură cred că ar fi cele mai în măsură să urmărească activitatea olarilor. Pentru că ajungem la povești care nu mai au legătură cu olăritul. Sigur că orice olar își justifică abaterile acestea prin faptul că trebuie să vândă, că trebuie să trăiască din ceva. Și produce kitsch. Dar dacă nu faci vase cu inimioare, atunci o să se cumpere cele care nu au inimioare. Poți controla, într-o oarecare măsură, vânzările. Cumpărătorul cere ceea ce vede. Dacă nu ar vedea, nu ar cere.