Argonautul inocenţei

Pictorul Valeriu Gonceariuc este chipul pe care inocenţa îl ia atunci când ursitoarele hărăzesc omul cu darul minunat al curăţiei sufleteşti. La începuturile vieţii, puritatea respiră prin toţi porii pruncului şi copilului. Dar, şi după trecerea acelei vârste, în mai toate făpturile se păstrează măcar ceva din acel zăcământ cu care pământeanul a venit pe lume. Omul adamic însă pierde încet, încet luminiscenţa de cleştare a curăţiei originare. E ca un fel de cădere în păcat. Au loc păguboase contaminări cu ceea ce este rău pe lume şi bulgărele acela ce-şi revarsă puritatea de izvor din creierii munţilor se risipeşte uneori până la dispariţie. Există şi fiinţe norocite cu şansa de a păstra în mare parte zestrea aceasta de un preţ fără de seamăn. Perpetuarea copilăririi, cu puritatea sa, dincolo de ţărmurile cele fireşti, e datul firii, dar nu de puţine ori şi al strădaniilor „trestiei gânditoare”, cum îi spune atât de minunat omului Blaise Pascal. În acei oameni se petrece cu smerenie şi iubire un miracol în taina tainelor. Mai ales cu iubirea fără de margini a inocenţei. Dacă ţi s-a sortit să cauţi ca un argonaut toată viaţa lâna de aur a inocenţei, eşti răsplătit de Pronie cu dreptul de a rămâne cât trăieşti un inocent, unul în stare a privi lumea cu ochii scăldaţi în lumina ce pulsează neîncetat din bulgărele acela al curăţiei originare, aflat la locul cel mai ferit şi ascuns de privirea nepoftiţilor, în tainiţele fiinţiale.

Plecând într-o asemenea călătorie, ce-i şi una iniţiatică, vrând, nevrând, descoperi la tot pasul inocenţa ca stare de spirit, ca şi cum ai cutreiera printr-o ţară a făgăduinţelor, rămânând ce-ai fost odată, romantic, cum spune poetul. Târzielnic romantic, pictorul Valeriu Gonceariuc, inocentul vocaţional, e mereu în căutarea acestor ispititoare tărâmuri. Cu al său creion magic, cu pensula vrăjită muiată în culoare, zugravul de subţire ne dăruieşte de o viaţă patria purităţii, cu toate vârstele ei, cercând astfel să ne facă părtaşi bucuriei lui de argonaut al inocenţei, aducându-ne smerit, ca la templu, ofranda frumuseţii celei fără de moarte.

Preaplinul sufletesc al argonautului inocenţei, al unui taciturn, care coboară mai mult spre lăuntrul său abisal, a trebuit să-şi găsească expresia şi să iasă la lumină. Mărturisirea acestor trăiri şi frământări avea să fie în cazul său nu cuvântul cel atotputernic şi atotcuprinzător. Mânuia cu naturaleţe alt limbaj, cel al culorilor şi formelor, al plasticii. Picta cu o anume frenezie şi cu ardenţa unor combustii intense, de nedomolit aproape. Pe pânzele pe care aşternea culoare se iveau privelişti poate nu totdeauna pe gustul unui public de obicei canonic. Zugrăvitura purta mai totdeauna pecetea unei originalităţi necăutate, dar manifeste, relevând stări existenţiale şi nu rareori mistuitoare, chiar cu accente dramatice de multe ori. Gravitase în vremea de dinaintea şcolirii înalt artistice pe orbita cubismului. Obişnuia să aşeze culoarea în straturi groase, aspre şi forţa acordurile până dincolo de liniile armoniei. Iubea clarobscurul. Acestea îi revelau lumina cea ascunsă şi puţin tenebroasă a realităţii, ce consona cu alcătuirea de adânc a fiinţei sale. Era de atunci convins că are ceva de spus semenilor şi că îi revenea datoria să caute a se rosti în felul propriu, chiar dacă pictura lui se desprindea din mantaua unor curente şi a unor maeştri ai artei universale. În ambianţa expresionismului parcă a fost cel mai în largul său. A căutat, ca şi alţi artişti români ataşaţi acestei orientări creatoare în artele plastice, să vină cu nota sa particulară. A izbutit coborând în vârstele trecute ale omenirii şi poporului său. S-a adăpat la izvoarele miturilor, a tors din nou firul de aur al poveştii, a populat tablourile cu totemurile din vechime, cu bestiarul fabulos, ce aprinsese imaginaţia povestaşilor din medievalitate. Şi-a creat un univers al său, căruia i-a dat viaţă, apelând la instrumentarul cubist şi expresionist, dar şi la cel al iconarilor de demult, al naivilor, cei care descoperă esenţa lucrurilor, acel palpit al purităţii, cuibărit în uitate şi nevăzute unghere ale umanităţii.

Cu astfel de plăsmuiri, cu nota lor de fantast, grotesc, poezie nespusă, basm şi realitate, toate meşteşugit puse în chenar de tablou, Valeriu Gonceariuc a ieşit destul de puţin în public cu expoziţii personale. De fiecare dată însă s-a înfăţişat în odăjdii preţioase, devoalându-şi metaforic fiinţa lăuntrică, una bogată în simţiri şi de o pregnantă originalitate. Prezenţa sa atât de rară pe simeze creează aşteptări pe măsură. Întotdeauna expoziţiile lui Valeriu Gonceariuc mărturisesc acumulări indubitabile şi iluminări. La fiecare din apariţiile sale în faţa iubitorilor de frumos, pictorul lasă la o primă vedere senzaţia că seamănă cu ce ne-a arătat înainte, dar de fapt se poate constata repede că el adăugase ceva nou şi esenţial picturii sale inconfundabile. Paleta a căpătat în timp luminozităţi de iconostas, peste care se prelinge o lumină cerească. Pulsează în textura cromatică a pânzelor sale, unele de dimensiuni impresionante, o atmosferă de univers subacvatic coralian, o incandescenţă uranică, de miez fierbinte de lavă topită, ce curge ca dintr-un horn vulcanic. În ceea ce priveşte cromatica, pictorul glisează între aşezarea mai grunjoasă a culorii, mai ales în compoziţiile ample, în consonanţă cu dramatismul halucinantelor sale plăsmuiri, şi urzelile mai catifelate, cu suprafeţe parcă lăcuite. În aceste lucrări, de obicei de mărimea icoanelor prinse-n ştergar la colţul casei, spre răsărit, se ţese parcă un cântec, un fel de doinire în faptul preacurat al dimineţii. În pastelurile în care Valeriu Gonceariuc îşi încearcă cu succes puterile, culoarea devine mângâioasă şi privitorul simte că impulsuri tactile îl duc spre aceste ţesături din borangicuri fără moarte.

Lucrările semnate de Valeriu Gonceariuc, cărora am încercat să le descifrez hermeneutic tâlcul în albumul pe care l-am publicat la Editura „Dana Art”, respiră forţă vizionară, măiestrie de meşteşug şi simţăminte curate şi răscolitoare. Artistul imaginează o lume cu cele două feţe ale sale, cea văzută şi cea nevăzută, împreunate într-o logodnă de nedesfăcut vreodată. E grăirea negrăită a unui taciturn care şi-a găsit superb graiul propriu, cel vorbitor în toată profunzimea de trăire a făpturii sale. O făptură a unui argonaut al inocenţei. Ne-o dezvăluie în ceea ce are tainic şi definitoriu expoziţia de remember, ce marchează cei 75 de ani ce-au trecut de la venirea sa pe lume la 22 iunie 1941, la Ungheni, în Basarabia. Ursitoarele i-au prezis atunci că se va călători în viaţă pe cărările frumosului şi argonautul inocenţei n-a făcut altceva decât să împlinească zi de zi, ceas de ceas sortirea.