Arhimandritul Emilian Panait, comoară a mănăstirilor băcăuane
După 1990, fiecare eparhie a țării s-a bucurat de oameni providențiali care au ajutat mult la înflorirea vieții monahale, spre bucuria evlavioșilor creștini și întărirea Bisericii. Ierarhi, monahi, preoți de parohie sau credincioși, cu toții și-au unit puterile pentru a înmulți locașurile de viețuire monahală, unde slujbele și rugăciunile se fac zilnic „din straja dimineții până în noapte” (Ps. 129, 6). Un astfel de iubitor al sfintelor mănăstiri a fost părintele arhimandrit Emilian Panait, ctitorul Mănăstirii Ciolpani din Arhiepiscopia Romanului și Bacăului. La împlinirea unui an de la cinstita sa adormire
(† 2 iunie 2019), monahi și credincioși, fiii săi duhovnicești, îi săvârșesc cu recunoștință pomenirea. Alături de câțiva părinți harnici și rugători, cum ar fi arhimandriții Isaia Țugurlan, Arsenie Voaideș și Epifanie Bulancea, părintele arhimandrit Emilian Panait a contribuit mult la readucerea la viață a mănăstirilor și schiturilor din ținuturile băcăuane, închise în perioada regimului comunist.
Născut în 1929 în localitatea Piscu din județul Galați, într-o familie cu 11 copii, părintele Emilian și-a închinat viața lui Dumnezeu la Mănăstirea Bogdana din județul Bacău, avându-l ca naș de călugărie pe blândul arhimandrit Benedict Ghiuș. După ce și-a îmbogățit cunoștințele teologice la Seminarul de la Mănăstirea Neamț, părintele Emilian a viețuit pentru mai mulți ani la Centrul eparhial din Roman, dar și la Mănăstirea Nechit. Slujirea frecventă ca paraclisier va aprinde în sufletul său dragostea pentru sfintele slujbe, pe care le va îndrăgi până la sfârșitul vieții. Hirotonit ierodiacon și ieromonah în 1958
de către Episcopul Teofil Herineanu al Romanului şi Huşilor, părintele Emilian nu va apuca să slujească prea mult, deoarece în 1961 este nevoit să părăsească mănăstirea din cauza decretului de tristă amintire 410/1959. Fidel chemării sale, părintele nu s-a lepădat de viețuirea călugărească, ci s-a retras într-o casă din orașul Roznov, unde a trăit mai bine de 10 ani în rugăciune și răbdare, având permanent în inima sa dorul de cer și de pridvorul cerului, mănăstirea nevoinţelor sale. După această perioadă grea, a fost rechemat la slujire, completându-și studiile universitare în teologie, fiind rânduit preot paroh în satul părintelui Nicodim Sachelarie, la Măldărăști, dar și duhovnic al mănăstirilor Agapia și Sihastru, precum şi eclesiarh la mănăstirea ctitorită de Sfântul Ștefan cel Mare în orașul Huși, actuala Catedrală Episcopală. Din 1987, a fost numit stareț al vechii mănăstiri de călugări Runc de lângă orașul Buhuși.
În toate aceste locuri, părintele a luminat prin slujire frumoasă, prin predici vii și prin prezența sa exigentă și sobră. La Huși predica adeseori și dimineața după Sfânta Liturghie, și seara după Vecernie, la care se adăugau convorbirile duhovnicești pe care le avea în particular sau la spovedanie. Darul cuvântului l-a folosit din plin și în mănăstirile rectitorite de el, Runc și Ciolpani, unde aproape zilnic avea câte un cuvânt de folos pentru monahi și monahii, prin care punea rânduială în viețuirea lor zilnică.
Cuvântul părintelui Emilian Panait avea putere să aducă multe suflete la Hristos. Însăși prezența sa, înfățișarea, mersul, atitudinea, mișcările obișnuite și cele liturgice erau ca o predică. A fost cu adevărat „o forță duhovnicească”, după cum l-a numit arhimandritul Arsenie Papacioc, duhovnicul său.
Prin slujirea frumoasă, prin predici și prin paternitatea duhovnicească, părintele Emilian și-a atras în jurul său mai multe familii evlavioase, dar și tineri aflați în căutarea drumului în viață, aceștia formând nucleul viitoarelor sale obști de la Runc și Ciolpani. Uimiți de felul în care părintele Îl vestea pe Dumnezeu, în timp ce la școală erau învățați că „religia este opium pentru popoare”, mulți dintre acești tineri l-au urmat pe părinte la Mănăstirea Runc, unde au reînnodat firul vieții monahale. Printr-o rânduială de viață austeră, părintele a reușit să formeze o obște de monahi muncitori, râvnitori şi rugători, dând o nouă față mănăstirii, prin restaurarea bisericii mari și construirea ansamblului de chilii și de anexe.
Foarte mulţi bărbați care au căutat adevărata viață în Hristos şi-au îndrumat paşii către Mănăstirea Runc. Unii sunt astăzi stareți, duhovnici și slujitori vrednici în mănăstiri și centre eparhiale din toată țara.
Aproape de această mănăstire se află de sute de ani o bisericuță de lemn - monument istoric, fost locaș de închinare al unui sat părăsit. În 1991, i-au fost încredințate starețului Emilian restaurarea bisericii de lemn și ctitorirea unei mănăstiri de maici, cu tot ceea ce înseamnă aceasta: biserică nouă, chilii, trapeză și celelalte anexe. Acum s-au alăturat părintelui multe dintre fiicele sale duhovnicești, de care s-a îngrijit în diferitele locuri în care a slujit. În câțiva ani, obștea ajunsese la 30-40 de suflete. Cu râvna începuturilor, maicile au depus multă osteneală pentru zidirea noului complex monahal. Așa se face că puteai să le vezi chiar pe vreme de lapoviță și ninsoare cum robotesc pe șantier de dimineața până seara, după ce participau la Sfânta Liturghie, avându-l în mijloc pe părintele Emilian. Căci așa a pus temelie părintele mănăstirilor sale: slujire zilnică a Sfintei Liturghii cu participarea întregii obști și împărtășirea deasă. Rar mi-a fost dat să văd o așa frumoasă și ordonată slujire a Liturghiei cum este cea de la mănăstirile Runc și Ciolpani. Glasurile de rugăciune ale monahilor se unesc într-unul singur, nu există mișcări sau gesturi nepotrivite în biserică.
Pe lângă slujirea atentă de la biserică, părintele Emilian își îndemna ucenicii, monahi și mireni, la citirea Sfintei Scripturi, îndeosebi a Noului Testament, câte 3-4 capitole pe zi. Într-o convorbire pe care am avut-o cu părintele pe când eram seminarist, m-a întrebat dacă am citit Biblia. I-am spus că nu în totalitate. M-a îndemnat la citirea și la recitirea cărților biblice și mi-a spus mai multe cuvinte despre viața monahală, accentuând că este foarte important să te implici cu toată ființa în slujirea lui Dumnezeu, fie că ești preot de parohie, fie că ești monah, iar plata cea mai mare în slujirea Bisericii o reprezintă bucuria negrăită și gustarea încă de aici din darurile Împărăției cerești.
Acolo, în Mănăstirea Ciolpani, am văzut zeci de familii bine-credincioase care veneau în sărbători la sfintele slujbe, așteptând cuminți rândul la spovedanie, stând cu multă bună-cuviință în biserică, împărtășindu-se cu evlavie din Sfintele Taine, iar peste săptămână străduindu-se să ducă o viață creștină autentică, cu pravila de rugăciune rostită zilnic, cu trei zile de post, cu citiri din Sfânta Scriptură și cu o viață de osteneală și milostenie. Toți ucenicii părintelui Emilian, din București, Constanța, Sibiu, Iași, Piatra Neamț, Bacău, Galați, Focșani, dar și din alte locuri, mărturisesc despre focul dragostei de Dumnezeu pe care l-a aprins părintele în inima lor.
Părintele îi primea pe toți, îi povățuia uneori cu asprime, alteori cu blândețe, după care le dăruia cărți și icoane, urmărind îndeaproape creșterea lor duhovnicească și suferind cu răbdare „durerile nașterii până când Hristos lua chip în ei” (Gal. 4, 19).
Înmulțindu-și fără odihnă talantul, părintele Emilian a început în anul 1996 ridicarea unei alte mănăstiri de maici, în localitatea Tisa-Silvestri, în partea de nord-est a județului Bacău. Și aici a început lucrul mai întâi cu rânduirea slujbelor și a celorlalte lucrări din mănăstire, punând bazele, ca și la Ciolpani, ale unor coruri de muzică psaltică și corală, dar și ale atelierelor de pictură, sculptură, broderie și tricotaj, pe lângă tradiționalele și bine-rânduitele gospodării mănăstirești.
Astfel, cele trei așezăminte înnoite sau ctitorite de arhimandritul Emilian sunt până astăzi adevărate cetăți ale Ortodoxiei românești, unde viețuiesc și lucrează pentru Dumnezeu și pentru Biserică peste 100 de monahi și de monahii, cei mai mulți cu studii superioare. Exemplul acestor mănăstiri a fost urmat și de alte așezări călugărești din eparhie.
În ultimii ani ai vieții pământești, părintele Emilian a fost încercat de o boală grea, care nu i-a mai permis să slujească la biserică și să spovedească. Nădăjduim că sufletul său curățit „ca aurul în topitoare” s-a mutat la Cel dorit, sub ocrotirea Maicii Domnului, față de care avea o deosebită evlavie. De acolo îi așteaptă pe ucenicii săi, cărora le spunea adesea: „Să fim cu toții în Rai, ca la Liturghie!”