Arhimandritul Grigorie Halciuc, un stareț îndelung‑răbdător, evlavios și statornic

Editura Crimca a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților ne prezintă, într‑o lucrare de 100 de pagini, coordonatele remarcabile ale vieții și lucrării arhimandritului Grigorie Halciuc, proinstareț al Mănăstirii „Sfântul Ioan de la Suceava”. Plinirea lucrării se datorează jertfei unor iubitori de haghiografii și frumoase pilde ale vieții celor care s‑au ostenit în mănăstiri: Preasfințitul Damaschin Dorneanul, Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, arhimandritul Ioanichie Bălan și arhimandritul Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna.

Părintele Melchisedec analizează istoric un proces‑verbal, datat 6 decembrie 1969, din arhiva Mănăstirii Putna, în care starețul de atunci, arhimandritul Gherasim Cucoșel, solicita aprobare Mitropolitului Moldovei și Sucevei, Iustin Moisescu, ca rasoforul Grigorie Halciuc să fie tuns în monahism. După prezentarea candidatului, precum și a rasoforului Tudor Pavlo, arhimandritul Gherasim confirma că cei doi aveau o statornică dorință de a deveni monahi și slujitori ai Bisericii, rasoforul Grigorie Halciuc ostenindu‑se, până atunci, în ascultare la Mănăstirea Slatina și, apoi, la Schitul Rarău. Deși solicitarea a fost adresată în anul 1969, rasoforul Grigorie a fost călugărit abia la 8 aprilie 1974, în săptămâna Sfintelor Pătimiri, după Denia de luni seară, cu ușile mănăstirii închise.

Grigorie Halciuc a fost ucenicul cunoscutului părinte Daniil Sandu Tudor, isihast și mărturisitor în temnițele comuniste, deosebit de preocupat de formarea ucenicilor săi. El mărturisea că, în vremea uceniciei la Rarău, nu se începeau niciodată slujbele dacă nu erau toți în biserică, iar părintele Daniil Sandu Tudor adresa viețuitorilor care întârziau la slujbe o întrebare mustrătoare: ce fel de atlet al lui Hristos ești tu?

Lucrarea dedicată arhimandritului Grigorie continuă cu un text publicat în anul 1990 de părintele Ioanichie Bălan în lucrarea Convorbiri duhovnicești, volumul 2, apărută la Editura Episcopiei Romanului și Hușilor.

Regăsim multe amănunte legate de aducerea la Suceava a moaștelor Sfântului Mucenic Ioan cel Nou, apoi exilul lor în Polonia și readucerea la Suceava, dar și rânduielile liturgice specifice Mănăstirii „Sfântul Ion cel Nou de la Suceava”, unde părintele Grigorie a fost stareț mai bine de 40 de ani.

Inspirat și deosebit de prețios este interviul pe care Preasfințitul Damaschin Dorneanul l‑a realizat cu părintele Grigorie, în săptămâna a cincea a Sfântului și Marelui Post al Paștilor, anul 2022. În aceste rânduri mărturisitoare, părintele Grigorie oferă mai multe date despre originea sa, din ținutul Tulcii, nu prea departe de Mănăstirea Celic‑Dere, unde mergea în zilele de duminică și sărbătoare împreună cu mama sa, amintindu‑și și păstrând în inimă frumusețea cântărilor pe care maicile le intonau. Prețioasele amintiri ale părintelui sunt legate de mama sa, deosebit de evlavioasă, care nu lipsea niciodată de la sfintele slujbe, inspirându‑i și lui aceeași dragoste față de cele sfinte. Mărturisirea continuă, dezvăluind felul în care părintele a ajuns la mănăstire, datorită unui cunoscut al său și, mai apoi, a părintelui Tudor Pavlo, care era deja de un an închinoviat la Rarău. Fratele părintelui Tudor i‑a recomandat cea mai înaltă școală, care le întrece pe toate, și anume viața în mănăstire. După ce a călătorit cu trenul din satul natal până la București și apoi de la București la Câmpulung, a mers spre schit, vreo 40 km, pe jos. Era iarnă și drumul anevoios. Ajuns în fața schitului, nu l‑a găsit pe cel pe care îl căuta, întrucât prietenul lui era plecat după cele necesare vieții de obște. În cele din urmă, s‑a întâlnit cu starețul, căruia i‑a mărturisit dorința de a rămâne la mănăstire.

Părintele Daniil Sandu Tudor i‑a spus că este un fluture care caută lumina, dar care își poate pârli(arde) aripile, și, de aceea, să nu se bage prea mult în lumină. Acesta a fost cuvântul cel dintâi al cunoscutului scriitor și trăitor în Hristos.

După ce a primit uniforma de frate (novice) în mănăstire, a experimentat, cu răbdare, ascultările. Cea dintâi, la bucătărie, deosebit de grea, până în anul 1958, când, la 14 iunie, părintele Daniil Sandu Tudor a fost arestat la București, unde participa la întrunirile Rugului Aprins. Părintele Grigorie mărturisește că Daniil Sandu Tudor a fost urmărit vreme îndelungată, schitul fusese înconjurat de Securitate cu vreo 12 mașini și 30 de agenți. Toți monahii de la Rarău au fost chestionați cu tot felul de metode, inclusiv tortura, cum a fost cazul starețului Daniil Sandu Tudor și al monahului Tudor Pavlo. Întrebau despre spionii din pădure, despre cei ascunși prin munți, care ar fi fost împotriva guvernului. Cu alte cuvinte, erau interesați să găsească și să lichideze rezistența anticomunistă din munți.

În zona Câmpulung, s‑au iscat tot felul de acuzații, printre care și aceea că la Rarău s‑au găsit o mitralieră și armament, fapt pentru care starețul a fost arestat. Daniil Sandu Tudor a fost dus la București și multă vreme nu s‑a știut nimic de el. Îndată după evenimentele amintite, Schitul Rarău a fost închis, iar monahii au fost duși la Mănăstirea Slatina, până la Decretul 410 din 1959, când foarte mulți au fost scoși din obștile monahale.

Părintele Grigorie amintea despre viața duhovnicească de la schit, unde părinții din obște se mărturiseau săptămânal și se împărtășeau o dată pe lună. Egumenul Daniil ținea mult la unitatea și înțelegerea dintre frați. În fiecare noapte făceau slujba Miezonopticii și a Utreniei, iar după ceasurile de rugăciune la biserică fiecare mergea la ascultarea lui. Lunea, miercurea și vinerea era o singură masă, iar fraților li se recomanda citirea constantă a Noului Testament, la care se adăugau cuvinte de folos din Viețile Sfinților, din Pateric și din diferite cărți folositoare.

Părintele Grigorie a fost încadrat, după împlinirea serviciului militar, la Crucea, o localitate de pe Valea Bistriței, unde era o mină de uraniu, în care lucrau câteva mii de muncitori, după care s‑a îndreptat către Mănăstirea Putna. În anul 1965, Decretul 410/1959 era încă în vigoare și noii veniți în mănăstire nu aveau voie să fie îmbrăcați în rasa monahală, ci doar primiți ca salariați civili în mănăstire. Erau atunci, la ctitoria ștefaniană, pe lângă starețul Gherasim Cucoșel, părintele Iachint Unciuleac, părintele Teofilact Ciobâcă, părintele Ioan Ionescu și alții, nu foarte mulți, în jur de 10‑12.

Între aceștia se afla și părintele Serapion, devenit ieroschimonahul Simeon de la Mănăstirea Sihăstria, călugărit în ziua de 8 aprilie 1974. Din nefericire, unii care au aflat de călugăria săvârșită cu ușile închise au reclamat cele întâmplate Departamentului Cultelor și autorităților bisericești de la Iași, iar starețul a fost amenințat că va fi schimbat. În cele din urmă, Departamentul Cultelor a acceptat cele două călugării, iar în 1975 monahul Grigorie a fost hirotonit ierodiacon de Episcopul Adrian Hrițcu (Botoșăneanul) și ieromonah, de Mitropolitul Iustin Moisescu, în Catedrala Mitropolitană din Iași.

După plecarea arhimandritului Gherasim Cucoșel la Arad, noul stareț al mănăstirii a devenit ieromonahul Iachint, iar părintele Grigorie a fost propus, provizoriu, stareț la Suceava, în locul arhimandritului Pimen Zainea, trimis la Ierusalim. Smerit și cu multă osârdie, părintele Grigorie mărturisea că nu era potrivit pentru asemenea ascultare și, după cum spune el, Biserica se făcea de rușine cu această numire. Deși era o mănăstire deosebit de importantă, Grigorie a considerat că Sfântul Ioan era adevăratul stareț acolo, considerând realizările acelor vremuri minuni și binefaceri ale sfântului ocrotitor al vechii Cetăți de Scaun a Moldovei.

Mărturisirile continuă cu împlinirile din vremea stăreției sale, cu numeroși ani de șantier, care au început cu restaurarea bisericii mari, monument istoric, înlocuirea acoperișului, construirea unei biserici‑paraclis, importante lucrări la casa arhierească, la chiliile din jur, neuitând numeroasele ajutoare pe care le‑a oferit unor mănăstiri și schituri, între care amintim mănăstirile Putna, Sucevița și altele, care au fost sprijinite de mai multe ori din veniturile Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou”.

Încercat de o boală de plămâni, părintele Grigorie s‑a aflat câțiva ani la o mănăstire din Cipru, unde a slujit și i‑a ajutat în chip special pe românii din zonă, dar și pe ceilalți pelerini care poposeau acolo.

Cât de prețioase sunt astfel de mărturii, fără de care am ști atât de puțin despre oamenii care s‑au nevoit mult, cunoscut fiind că uitarea înghite tot ce nu e adăpostit de cuvinte. Acestea constituie pilde de răbdare și ascultare în monahismul unor vremuri tulburi, pentru slujirea actuală, aflată în căutarea unor prezențe iradiante și a unor repere tonice care să‑i ritmeze existența.