Arhimandritul Vasile Vasilache şi Rugul Aprins
În contextul contraofensivei sovietice, care devenea tot mai mult ca o ameninţare politică şi militară la adresa României (Basarabia şi nordul Moldovei erau deja ocupate de trupele sovietice), în martie 1944 părintele Vasile Vasilache, predicator la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, era numit de venerabilul Patriarh Nicodim ca stareţ la Antim. O primă îndatorire a noului stareţ era aceea de a conduce obştea acestei mănăstiri formată din tineri călugări, studenţi la Teologie şi la alte facultăţi de prestigiu din capitala României, dar şi de a reface locaşul ale cărui turle de lemn le înlocuia pe cele originale. Dincolo de deznădejdea generată de prezenţa aproape obsedantă a bombardierelor americane şi de ameninţarea invaziei sovietice, părintele Vasilache a avut tăria de a demara refacerea aşezământului antimian şi mai ales după evenimentul de la 23 august, care avea să abată asupra României un şir îndelung de neajunsuri. Dar puterea sa de muncă a fost alimentată mai ales de frumoasele manifestări culturale care se desfăşurau în Antim, atât ca o formă de rezistenţă faţă de agresorul ateu, cât şi ca o evidentă cale de manifestare a unor oameni care cu bucurie duhovnicească se alăturaseră la opera edilitară a stareţului. Am putea spune că ne găsim în faţa unei fericite întâlniri a oamenilor de cultură apropiaţi rugăciunii, într-un spaţiu în care se formau intelectualii de mâine ai Bisericii. Aici ne gândim la venirea unui Sandu Tudor tot mai răscolit pentru cunoaşterea şi trăirea tradiţiei isihaste româneşti, pe care o iniţiase încă din 1943 prin conferinţele ţinute în Cernăuţiul condus spiritual de mitropolitul cărturar Tit Simedrea. Iar prezenţa unui Sandu Tudor într-un spaţiu cultural-spiritual presupunea atragerea în primul rând a prietenilor săi, căutători, de asemenea, ai unui trecut duhovnicesc românesc. Facem această subliniere, deoarece, potrivit surselor istorice, mişcarea de redescoperire isihastă l-a avut ca motor pe Sandu Tudor. O spunem contrar celor afirmate de Vasile Vasilache în memoriile sale, care îşi asumă mişcarea duhovnicească de la Antim, eludând contribuţia fundamentală a lui Sandu Tudor. Iar aprecierea părintelui Vasilache este contrazisă în mod unanim de către foşti participanţi ai Rugului Aprins, precum: Sofian Boghiu, Roman Braga sau Antonie Plămădeală, dar şi de cronicari ai vremii, precum Dudu Velicu, care dincolo de subiectivismul său în raport cu apropiaţii Patriarhului Nicodim nu poate fi contestat atunci când documentele de arhivă îi confirmă spusele. La fel trebuie afirmat în cazul participării lui Ioan Culâghin la manifestările Rugului Aprins, despre care Vasile Vasilache nu aminteşte nicăieri în scrierile sale. Participarea părintelui Culâghin nu poate fi uitată din relatarea întâlnirilor Rugului Aprins, mai ales pentru faptul că a reprezentat factorul duhovnicesc care a stat la baza unei legitimităţi teologice pentru mişcarea Rugului Aprins. De întâlnirea lui Ioan cel Străin au fost marcaţi, apoi profund îndatoraţi, mai ales cei trei iniţiatori ai mişcării, adică Sandu Tudor, Benedict Ghiuş şi Alexandru Mironescu, despre care au dat mărturie atât ei, cât şi ceilalţi contemporani mai mici în vârstă şi în experienţă duhovnicească, precum Andrei Scrima sau Antonie Plămădeală. În schimb, meritul arhimandritului Vasile Vasilache este acela de a fi găzduit şi de a fi susţinut manifestările mişcării Rugul Aprins, o inedită şi rodnică întâlnire duhovnicească a slujitorilor altarului cu slujitorii culturii în primii ani de la instalarea regimului comunist în România.