Arhitectura totalitară, tema unei noi rute culturale europene, realizată prin proiectul ATRIUM

Istoria ne arată că, în trecut, arhitectura a fost percepută ca element de identificare a perioadelor trecute. În toate ţările în care au existat regimuri totalitare, după căderea acestora, s-a încercat negarea istoriei, prin demolările care s-au făcut. 

 

Acceptarea acestui patrimoniu nu reprezintă slăvirea regimului politic care l-a produs. Mai curând, înţelegerea şi evaluarea clădirilor în sine şi protejarea lor poate fi o bună modalitate de a preveni uitarea care ar putea duce la repetarea erorilor regimurilor respective. Aceste mărturii arhitecturale pot constitui adevărate avertismente ale istoriei pentru noile generaţii şi pot fi privite şi prin această cheie, a jertfelniciei sutelor de mii de oameni care au lucrat la ele. 

Proiectul ATRIUM (Arhitectura Regimurilor Totalitare în secolul al XX-lea în Managementul Urban)  reuneşte unsprezece ţări din sud-estul Europei, fiind realizat prin programul sud-estul Europei. Iniţiat în 2010, ca idee, el a început să fie implementat în ianuarie 2011, finalizându-se în octombrie 2013. Din România, parteneră este Mitropolia Moldovei şi Bucovinei (Arhiepiscopia Iaşilor). Obiectivul este de a crea un traseu cultural european care să introducă aceste construcţii din perioada comunistă sau fascistă în circuitul turistic.

 

„Programul a pornit din municipalitatea Forli (Italia), oraşul natal al lui Mussolini, un oraş plin de clădiri cu arhitectură totalitară, iar ideea a venit din necesitate. Cum puteau să atragă turişti în acel oraş? Singura lor soluţie era să utilizeze acest patrimoniu cultural. Această necesitate s-a extins  conştientizat şi în restul ţărilor implicate“, consideră Costel Damian, managerul de proiect. 

Turismul cultural nu este încă o preocupare pentru români. În ţările occidentale există tururi pe anumite subiecte. „La Bruxelles, de exemplu, dacă doreşti să vezi arhitectura Art Nouveau, cumperi o broşură şi într-o dimineaţă vizitezi lucrările celor mai importanţi arhitecţi ai respectivei perioade. Şi noi am putea face astfel, dar ar trebui să se ocupe cineva de acest lucru“, consideră arhitectul Alexandru Beldiman, membru al comitetului ştiinţific al proiectului.

 

Potrivit managerului, acest proiect abordează o nişă în turism care nu a fost exploatată până acum (perioada comunistă). „Trebuie să valorificăm acest patrimoniu cultural pentru dezvoltarea economiei de azi. Nu putem să negăm nicio perioadă trecută, nu putem s-o ascundem, trebuie s-o acceptăm şi să vedem şi părţile ei bune“, e de părere Costel Damian.  

 

Toate ţările implicate în proiect au propria lor rută, iar combinarea acestora creează o rută transnaţională în sud-estul Europei, care are în momentul de faţă dosarul depus pentru a deveni rută culturală europeană.

Vă propun un mic tur al principalelor construcţii din perioada comunistă de la noi din ţară:

 

În Bucureşti, monumentul închinat eroilor din Parcul Carol, ridicat după planurile arhitecţilor Horia Maicu şi Nicolae Cucu, are aproape 50 de metri înălţime şi a fost inaugurat în '63. Steaua în cinci colţuri - una dintre emblemele statului comunist - a dat şi geometria construcţiei. Monumentul ar putea adăposti în curând un muzeu al celor trei războaie (Războiul de Independenţă şi cele Două Războaie Mondiale). Arhitectul Alexandru Beldiman îşi aminteşte că în anii '90 s-a încercat demolarea acestei construcţii. „Este un lucru stupid să te apuci să dărâmi monumente doar pentru că au fost făcute într-o anumită epocă. Ele nu reprezintă întotdeauna numai pe conducătorii statului, chiar dacă ei sunt comanditari, acolo este şi inteligenţa unor oameni“, consideră arhitectul.  

 

În nordul capitalei, Casa Presei Libere sau Casa Scânteii, cum era cunoscută în epocă, e primul element de arhitectură majoră contruit în Bucureşti, clădirea fiind destinată publicării presei de stat, în special a ziarului „Scânteia“. Pentru documentare în vederea proiectării acesteia s-au vizitat câteva mănăstiri (Horezu, Cozia, Curtea de Argeş), alegându-se de aici elemente decorative. Descoperim aşa-numita „ocniţă“ din arhitectura tradiţională, o ferestruică dreptunghiulară, adâncită în zid. 

În centrul Bucureştiului, ansamblul de la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“ şi Hotelul Intercontinental ilustrează scurta perioadă de liberalizare de la începutul anilor â60 ce coincide cu plecarea trupelor sovietice din România. Aici a funcţionat şi opereta. 

 

Povestea Palatului Parlamentului sau a Casei Poporului începe după cutremurul din 4 martie 1977. Ceauşescu dorea un nou centru civic pentru capitală, iar pentru întregul ansamblu au fost demolate circa şase mii de case şi 30 de biserici. 

 

„Categoric, demolarea bisericilor şi a caselor pentru a construi Victoria Socialismului nu a fost justificată. Toţi liderii politici cărora li se poate pune ştampila de dictator voiau să facă tabula rasa şi să vină cu amprenta lor proprie. Ceauşescu se înscrie în această categorie. În plus, el era megalomaniac: hectare de construcţii au fost demolate pentru a face această disputabilă operaţie urbanistică“, afirmă arh. Alexandru Beldiman.

 

Bulevardul Unirii, la vremea respectivă cel mai larg din Europa, are o lungime de patru kilometri şi jumătate şi este astăzi una dintre cele mai tranzitate artere rutiere ale Bucureştiului. El conectează Piaţa Albei Iulia cu Piaţa Constituţiei. 

Ajungem în judeţul Argeş, la Hidrocentrala Vidraru. La amenajarea barajului, o construcţie gigantică, care e calculată să reziste unui cutremur de opt grade, au lucrat 40 de mii de oameni, timp de aproape şase ani (1960-1965). La momentul inaugurării, era primul din ţară de acest gen, al şaselea din Europa şi al noulea din lume. Hidrocentrala are o galerie de acces la 104 metri sub pământ. 

 

Poposim la Iaşi, unde Piaţa Unirii e un punct de întâlnire a tuturor traseelor turistice ale oraşului. Statuia Independenţei din apropiere a fost construită pentru a marca 100 de ani de la Războiul de Independenţă şi a avut ca model o femeie ce a existat şi în realitate şi care era sora prefectului din Iaşi de la acea vreme, frumoasă, blondă, cu ochi albaştri care murise foarte tânără. În perioada comunistă, pe lângă instituţii culturale, fabrici şi cartiere de locuit, s-au construit şi spitalele din acest oraş. 

La Mănăstirea Galata, ctitorie a domnitorului Petru Şchiopul, biserica a fost restaurată între anii 1961-1971, cu sprijinul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi al statului. Cu acest prilej au fost consolidate  şi cele două turle, clopotniţa şi zidul de incintă. În curtea mănăstirii s-au păstrat şi unele ruine conservate la nivelul parterului şi pivniţei din Palatul Domnesc de odinioară. După secularizarea averilor mănăstireşti, în pivniţele de sub Casa Domnească a funcţionat, timp de aproape un secol, închisoarea Galata, mutată mai apoi în Copou. Deţinuţii lucrau aici în atelierele de cizmărie şi olărie. 

 

Ultimul popas e la Suceava, la Casa de Cultură, opera lui Nicolae Porumbescu, un renumit arhitect român. Aceasta se numea Centrul de creaţie şi cultură socialistă „Cântarea României“ şi a fost gândită pentru a servi ca lăcaş de cultură al sindicatelor din oraş.

 

 „Dacă ar fi să scoatem contextul politic şi să discutăm strict despre arhitectura şi calitatea execuţiei acestor construcţii, ele sunt remarcabile. Arhitecţii care au lucrat aveau o solidă educaţie făcută în perioada interbelică“, afirmă arh. Alexandru Beldiman. 

 

Cei interesaţi de această perioadă vor putea consulta fotografii de arhivă, filme, mărturii orale aparţinând regimului comunist, toate într-un catalog în format digital care momentan e în lucru. Proiectul ATRIUM are ca rezultat şi crearea unei asociaţii care va administra şi va continua toată munca din ultimii doi ani. În România, Consiliul Judeţean Iaşi este membru fondator al acesteia.