„Arta e știință și conștiință, dar mai ales atingere a harului”
Florin Caragiu, poet, matematician și teolog, este o voce care se afirmă tot mai mult în sfera literară de la noi, atât prin poezia sa, adesea cu filon religios, cât prin rolul de amifitrion și moderator al unor întâlniri scriitoricești. A acceptat să ne vorbească, între altele, despre dialogul dintre poezie, matematică și teologie.
Cât de mult te ajută formația de matematician și cea de teolog în scrierea poeziei?
Florin Caragiu: Există între matematică, teologie și poezie legături inefabile, o comunicare la nivel profund, implicată în însăși traiectoria rațiunii, care „pornește de la cunoaștere pentru a ajunge la credință”, după cum observă Sfântul Vasile cel Mare. Ceea ce aseamănă geniul artistic cu cel științific, remarcă Melanie Woods, stă, pe lângă o bună iscusință tehnică, în „creativitate și capacitatea de a gândi în moduri pe care alții nu au fost în stare să și le imagineze”. Pe de altă parte, dimensiunile detașării și participării apar inseparabile atât în artă și teologie, cât, mai nou, și în știință. Odată înțeleasă știința vieții ca știință fundamentală, diferitele moduri de cunoaștere apar ca moduri de manifestare a unității logosice a creației. Pe de altă parte, după cum remarcă Alexei Nesteruk, atitudinea euharistică promovată de teologia creștină ortodoxă „asumă dezvăluirea adevărului și a sensului științei pentru umanitate în perspectiva Împărăției, adică eshatologic”. Aceeași dimensiune liturgică, cu finalitate eshatologică, dă și artei savoarea împlinirii. Nu trebuie să uităm că în tinderea culminativă spre atingerea și depășirea limitelor cunoașterii, matematica, poezia și teologia se întâlnesc, și poartă în sine fiecare indicații ale tainei mai presus de fire care face posibilă și susține existența, orientând-o spre desăvârșire. E adevărat că poezia autentică nu este nici simplă teologie versificată, nici material raționalizabil, ci influențele ce vin dinspre matematică și teologie sunt implicite, ținând în ultimă instanță de o calitate a conștiinței și participării ce survine în actul cunoașterii lui Dumnezeu și a creației, inteligibile și sensibile.
Cine a avut un rol hotărâtor în devenirea ta literară?
Un rol hotărâtor în devenirea mea literară l-a avut în primul rând sora mea, Carmen Caragiu, filolog de profesie, apoi criticul Marin Mincu, conducător împreună cu Ștefania Mincu al Cenaclului Euridice. Apoi o seamă de prieteni din domeniul artei și literaturii, precum Octavian Soviany, Felix Nicolau, Luigi Bambulea, Paul Aretzu, Marian Drăghici, Ioan Pintea, dacă ar fi să menționez doar câteva nume. Am realizat tot mai viu, în urma tuturor acestor întâlniri, că arta e în egală măsură știință și conștiință, dar mai presus de toate e atingere a harului ce poate conferi o consistență iconică imaginii realității, fără a cădea, desigur, în idealizări facile, ci purtând toată responsabilitatea lucidității iubitoare, atât de necesare într-o lume amenințată de confuzii și sfâșiată de conflictul finalităților.
Este necesară în afirmarea unui autor tânăr frecventarea unui grup, a unui cenaclu, a unui cerc literar?
Nu știu dacă este necesară, dar poate fi de un real folos, în condițiile în care respectivul grup, cenaclu sau cerc literar oferă oportunitatea unei confruntări cu diverse criterii și poziții estetice ce pot ajuta la lărgirea orizontului, rafinarea gândirii și developarea stilului. Intersubiectivitatea este, în fond, mediul cel mai fertil pentru dezvoltarea conștiinței estetice și a creativității.
A scrie poezie cu filon religios nu este la îndemâna oricui, iar de multe ori cei care fac asta riscă să cadă într-o simplă versificație cu temă. La tine pare foarte ușor. Să fie un secret pentru asta?
Secretul stă în convingerea că substanța trăirii religioase se difuzează în orice act de viață, respectând cu prioritate rolul fundamental al creării atmosferei, fără de care orice mesaj, oricât de apăsat, riscă să-și piardă pe drum suportul afectiv. O idee, ca să capete priză afectivă, are nevoie de întruparea sa într-o modalitate de expresie artistică menită să pună în valoare seva vieții, minunea creației ca dar al iubirii dumnezeiești, fără a falsifica dramatismul unei deveniri a creației umbrite de căderea din harul divin.
Numește câteva cărți pe care le consideri absolut necesare în formarea culturală și duhovnicească a unui tânăr.
În primul rând aș aminti Biblia și Filocalia, apoi romanele lui Dostoievski și Thomas Mann, cărțile de poezie ale lui Rainer Maria Rilke, Mihai Eminescu, Nichita Stănescu și Mircea Ivănescu, teologia părintelui Dumitru Stăniloae și a părintelui Ghelasie Gheorghe. Evident, sunt numai câteva nume din pleiada de personalități care m-au marcat în zona de confluență a teologiei și culturii.
În calitate de ucenic al părintelui Ghelasie, de ale cărui scrieri te îngrijești și le publici, care consideri că este moștenirea cea mai preț pe care a lăsat-o celor care i-au fost aproape și i-au urmat învățăturile în timpul vieții?
Cred că moștenirea cea mai importantă pe care ne-a lăsat-o părintele Ghelasie este o anumită viziune asupra lumii ce are în centru icoana, ca taină pulsând în inima creației ridicată la puterea dumnezeiască a logosului ei. Aceasta înseamnă de fapt icoana: un arc de boltă între trup și înviere, între chip și eshatologie, sub care istoria personală și universală capătă sens. Este interesant de observat modul în care se remodelează structurile de gândire și limbaj spre a ieși de sub incidența logicii antagoniste a căderii, mascate, spre exemplu, de opoziții pe axa spirit-materie, interior-exterior, viu-neviu, structură-formă, natură-persoană etc., spre a recalibra gândirea teologică, spre a o reamprenta iconic în direcția discernerii chipului originar ce stă la temelia unității și diversității creației. Acest chip de filiație al creației nu așază în opoziție, nu supune reducționismelor, ci deschide spre orizontul unei întâlniri iubitoare, cu efect de amplificare axiologică. Părintelui Ghelasie i s-ar potrivi ca o mănușă, ca oricărui om atins de harul sfințeniei, cuvintele lui Mihai Eminescu: „Pe cărări mergea cu-ncetul/ Mere strânge, -n sân le pune,/ El îmbla mirat prin lume/ Ca un gând într-o minune”. Dacă suntem atenți, în istoria teologiei momentele culminante ale ei apar la întâlnirea și dialogul edificator cu alte curente religioase, filosofice, științifice, terapeutice etc. La părintele Ghelasie vedem o permanentă grijă de cultivare a discernământului odată cu disponibilitatea la dialog, la întâlnirea cu celălalt, într-o dublă mișcare, pe de o parte de repliere spre icoana chipului divin, pentru a păstra viu miezul viu al credinței mișcat de revelația iubirii divine, pe de alta de ieșire în întâmpinare spre recuperarea tuturor virtualităților logosice, a semințelor de adevăr existente în străduințele general umane de cunoaștere și în tinderile general umane spre desăvârșire. În acest demers, realizat de părintele Ghelasie, putem discerne două momente fundamentale: unul de conectare a ontologiei creației la taina iconologiei, sub cupola Întrupării dumnezeiești, a tainei liturgice și eshatologice, și un moment de decelare a stratului fenomenologic al căderii, marcat de conflictul finalităților, și totodată de întrezărire a posibilității depășirii logicii antagoniste a căderii în orizontul iconic al Învierii.
Ești nu doar autor de poezie și eseuri, ci și un animator cultural. În ultima vreme ai organizat cu succes Serile Sinapsa, la care ai reușit să aduni laolaltă autori foarte diferiți între ei, care au format împreună un mozaic literar bine-venit. Care sunt planurile în acest sens pentru 2016?
Am reluat de curând întâlnirile în cadrul Serilor Sinapsa, sub egida raportului dintre cultură și iconicitate, unde l-am avut ca invitat special pe maestrul Sorin Dumitrescu. Lucru îmbucurător, în edițiile de până acum s-a coagulat un public receptiv la întâlnirea dintre artă, teologie, filosofie și știință, un public deschis dialogului, dezbaterilor de idei. Sunt persoane de diverse formații intelectuale ce regăsesc în prezența unor personalități consacrate sau în plină afirmare ale culturii actuale bucuria întâlnirilor semnificative. Vom continua în acest an să păstrăm o atmosferă cât mai vie prin invitarea unor oameni de valoare, ca și până acum.
Despre sora ta, Carmen Caragiu, plecată recent și prea curând dintre noi, nu cunoșteam înainte multe lucruri, însă după ce ai făcut cunoscute câteva din scrierile ei, i-am remarcat talentul desosebit. Intenționezi să publici o carte cu poemele și fragmentele sale de jurnal?
Sunt în pregătire la editura Platytera primele două volume din scrierile ei, intitulate `Jurnal de Idei” și `Estetică și Iconicitate”. Aparent a plecat mult prea curând dintre noi, înainte de a da măsura marelui ei talent, dar în realitate explozia de creativitate înscrisă în cuvânt atestă o personalitate sporită până la măsura duhovnicească a omului înnoit întru Hristos. Un chip ce abia acum ni se descoperă și, sunt convins, va lumina până departe.
Între poezie și teologie
Florin Caragiu (n. 1969, Ploieşti) este director al editurii Platytera din Bucureşti (din 2003), editor al revistei „Sinapsa”, organizator al Serilor de poezie şi muzică Sinapsa.
Volume de poezie: „catacombe. aici totul e viu” (ed. Vinea, 2008, Marele Premiu Vinea pentru debut, nominalizat pentru premiile revistei „România literară” şi „Mihai Eminescu”, Opera Prima, 2008); „Sentic” (ed. Vinea, 2009), „Omul cu două inimi” (ed. Vinea, 2014), volumul „L’homme à deux coeurs” (Vinea, 2014), tradus în limba franceză de Anamaria Lupan, lansat la Salonul de Carte de la Paris, 2014.
Volume de teologie: „Cuviosul Ghelasie isihastul” (ed. Platytera, 2004); „Antropologia iconică” (ed. Sophia, 2008); „Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă” (co‑autor, volum coordonat de Adrian Lemeni, ed. Basilica a Patriarhiei Române, 2009); „Întrupări ale iubirii” (ed. Platytera, 2014).
Este traducător din limbile engleză, franceză şi germană. A publicat grupaje de poeme, articole și studii în majoritatea revistelor literare importante.