Cartea din Lacrimaria (Editura Detectiv Literar, București, 2023), noul volum de versuri al lui Florin Dochia, evidențiază încă de la început vitalitatea unei adânci vibrații paradisiace, cu mereu noi potenț
Dialog deschis frumuseții și frumosului din lume
Poetul-monah Ignatie Grecu, prin Adaos la potirul cântării (Gânduri), Editura Boem@, Galați, 2024, dăruiește cititorului primul său volum de reflecții, aforisme în care cuprinde și surprinde gânduri care-i săgetează mintea și pe care le așază în potire adecvate.
De la început, el își avertizează receptorul: „Când scriu un vers,/mă gândesc, fără să vreau,/la tine, cititorule, îngerul meu păzitor”, concepându-și lucrarea ca un dialog deschis cu celălalt, semenul său. În același timp, în cadrul aceluiași dialog, el ține să precizeze, prin limbaj metaforic, modul în care se vede pe sine în răsfrângere în oglinda proprie, nimic mai mult, dar nici mai puțin decât „...o mierlă cântând în ultima rază de lumină”.
Aforismele grupează gânduri despre poezie, frumos, despre natură și lume - creația lui Dumnezeu, despre Dumnezeu, despre dar și a dărui, suferință, cuvânt, om, dragoste.
Cele mai multe au ca temă de meditație pe Dumnezeu și poezia, semnificative pentru modul în care gânditorul poet înțelege complexa tematică a creației. Între poezie și Dumnezeu există mereu o legătură subtilă, iluminarea, interioară, fiind însoțită de luminare, risipire în exterior, în relația cu ceilalți, cu lumea, cu societatea.
Un prim aforism despre creație: „În umbra poemelor mele stă mereu un înger rugându-se”, spune ceva nu numai despre creație, ci și despre creator, coroborat în/prin gândul: „Prin harul dăruit de sus, scriu ceea ce scriu și nu de la mine însumi”. Între cel care scrie și Creator legătura se realizează prin poezie, definită ca „ațipirea ucenicului iubit pe pieptul Domnului”.
„Poezia e scrumul care amintește flacăra în care a ars poetul”, un gând reverberat în „Poezia dă cuvintelor zariște”. Și în „Iscusit-am cuvinte aducătoare de îngeri” se confesează gânditorul, definind și definindu-se, pentru a recunoaște plenar măreția lui Dumnezeu: „Vocea lui Dumnezeu este adesea un sunet rar și dulce, o mireasmă aparte, un bob de rouă în zori pe o floare! O rază de lumină înflorind vitraliul unui lac în amurg”.
Poezia este dar și har („Lui Dumnezeu, adiere curată, zefir al inimii, poezia”); rodul creației este un prinos adus lui Dumnezeu. E un dar pe care poetul îl întoarce, prin har, în lume, fără așteptări și gânduri deșarte: „Niciodată să nu vă așteptați la mult că atunci puțin vi se va da. Aproape că nici nu trebuie să ne așteptăm la ceva ca să primim totul”.
Omul, fiind „o lumânare aprinsă lui Dumnezeu în sfeșnicul vieții”, e conștientizat asupra adevărului referitor la puterea iubirii de a da coerență și sens lumii („Iubirea desăvârșește”). Este sentimentul care-i definește pe toți oamenii, în ceea ce au profund omenesc și divin: „Iubind, dai sens universului. Restul e muzică”, întrucât „dragostea schimbă, luminează, întărește, umple de har sufletul”.
Gândurile sunt fagurele în alveolele căruia se află mierea cuvintelor, din care poetul Ignatie Grecu realizează o compoziție, cu muzicalitate și rezonanță proprie, adresată oamenilor-îngeri: „Oamenii sunt îngeri cu aripi care nu se văd, deși, uneori, ca niște uriașe evantaie, se aud foșnind în visurile lor”.
Între aceste gânduri, unul constant este pentru oameni, sarea pământului, altul, permanent, fiind pentru Dumnezeu. Este acesta un adaos la potirul cântării, o cântare înălțată la Cer, lui Dumnezeu, în transcendența căruia poetul vrea să-i aducă pe toți oamenii.