POEZIE: Theodor Damian

Profesor emerit de Filosofie şi Etică la Facultatea de Ştiinţe Sociale, Metropolitan College of New York. Doctor în teologie - Fordham University, New York, 1993, doctor în teologie - Universitatea din București, 1999. Este preşedinte al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă şi al Cenaclului literar „M. Eminescu” din New York; director al revistei de cultură şi spiritualitate românească Lumină Lină/Gracious Light, New York; preşedinte al Filialei americane a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România; scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România; ziarist, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România; membru în peste 20 de colegii de redacţie de reviste literare şi academice din România şi SUA, precum şi în numeroase asociaţii naţionale (România, USA) şi internaţionale. 

A publicat mai multe volume în domeniile teologie şi etică, critică literară, poezie şi comentariu literar, numeroase studii, eseuri, recenzii, articole în cărți, ziare și reviste academice și literare de prestigiu din România și din străinătate. A participat și prezentat comunicări științifice la un mare număr de congrese naţionale şi internaționale. A primit numeroase premii şi distincţii pentru activitatea sa la nivel teologic, literar, cultural în general.

ORB, AŞA SCRIU

Scriu din inima scrisului
de-acolo de unde vine
Cuvântul
e-atâta lumină acolo
că nu se vede nimic 
ştiu că nu ştiu
mi se strigă
de către cei cu şase aripi
păstrători ai tainei 
ca Nathanael
cel fără de şiretlic
repet cuvântul
parcă-l ştiu şi parcă nu
se pare că l-am auzit
dar nu şi înţeles
acum văd ce înseamnă
diferenţa
între a fi cu adevărat
şi a te crede ales

Scriu ca un semn de comuniune
când aşez cuvintele pe hârtie
nu sunt singur
am literele, spaţiul, vocalele
adâncul
la nevoie
paharnicul ce umple pocalele
te am pe tine care citeşti
chiar dacă niciodată 
nu-ţi va cădea
această carte
în mâini
poate îţi va cădea din mâini
de la primul poem
de obicei acela orbeşte
şi apoi
dacă citeşti
aşa citeşti
orb
ca şi mine când scriu
în veacul acesta
irosit
şi pustiu

Orb 
aşa scriu
ca o prăpastie
infinită
şuvoiul de lumină îl sorb
când îl simt lângă mine
cum mă umple şi mă doare
ca atunci când vântul pustiei
îmi smulge capacul
sicriului
în care călătoresc
spre soare-răsare

NE TREBUIE O EGIPTEANCĂ

Ne trebuie o Egipteancă
fiecăruia
aşa cum îi trebuie 
călătorului 
un semnal de plecare
un semnal sau poate
o stea
ce ştie un singur drum
acela spre Betleemul Iudeii
locul unde cade cerul
pe pământ
de înfloresc
fără să fi fost semănaţi
stânjeneii
Ne trebuie o Marie
o Egipteancă la fiecare
să ne conducă
din partea în care-am murit
în partea unde
nu se mai moare

UN ALT PUSTIU

Şi oul este un eon
e o peşteră în adâncul lui
care serveşte drept bastion
e peştera-cer
de unde se porneşte
călătoria spre Domnul
din slavă în slavă
şi din mister în mister
Am plecat din casa
tatălui meu
ca o aşchie ce sare
departe de trunchi
împotriva poruncii
ca atunci când Irod
a trimis soldaţii
să extermine pruncii
ca o aşchie ce sare
departe de trunchi
în jos
tot mai mult
mereu
credeam că merg înainte
dar mergeam înapoi
tot mai greu
Vai mie mi-am spus
când era
prea târziu
când m-am trezit deodată
singur
şi în pustiu
dar nu acela
al Mariei Egipteanca
ci în altul
un deşert de pripas
ca cel al lui Baudelaire
unde în fiecare zi
cobori spre infern
cu un pas
iar deasupra
nu mai este înaltul
nu mai este tărie
cad ca beat
nu mai ştiu ce a fost
şi ce va să mai fie
Casa tatălui meu
e dintr-un alt vis
nu acela în care cazi
ci acela
din care
încă nu te-ai desprins

GURA PEŞTERII

Câteodată
vezi o stea
şi-ţi imaginezi
c-ai cutreierat-o
trăieşti din închipuire
ca pe furate
crezând că stelele
sub zodia cărora ai trăit
îţi sunt cumva
ţie îndatorate
Steaua e peştera
în care te nevoieşti
în pustie
e stupul tău de albine
intri în el
şi nu păţeşti nimic
ca atunci când pui foc 
în cuvânt
şi arde
dar nu pe tine
Priveşti gura peşterii
prea mult
până se lipeşte ochiul
de ea
şi-l scapi înăuntru
nu se mai poate ca cineva 
să-l desferece
ca şi cum uşa din faţa ta
este pentru o singură trecere

SFIALĂ

Am căzut din cer
direct în peşteri
de atunci umblăm
întru întuneric
purtăm peştera în noi
de acolo ni se trag reumatismul,
artrozele
bolile de vedere, de inimă
şi toate anchilozele.
Întunericul este
lumina noastră
în timp ce adevărata lumină
ne taie la oase
ne soate stânjeneii din rădăcină
Trebuie să deschidem o secţie
de chirurgie existenţială
avem nevoie de un doctor serios
şi de o mare sfială.

REFUGIU

Ne ascundem în viaţă
ca iubirea în început
ca timpul în clipă
fecundând veşnicia
ca necunoscutul în cunoscut
Nici n-am observat
că moartea
s-a refugiat într-o zbatere
de aripă
tăind deşertul să prindă
Steaua Egiptului
pe Maria
Ieşirea din viaţă
ca intrarea-n iubire
ne găsim locul
ca litera reaşezată-n cuvânt
bătând la poarta inimii noastre
iară şi iară
aşa cum bat clopotele
la Maria Eich
pentru slujba de seară