Poezia - potirul miresmelor lumii

Poetul, spune Robert Musil, este „omul cel mai conștient de singurătatea fără scăpare a eului în lume și printre oameni”. Singurătate, marginalizare apar ca efecte ale îndepărtării, poate, indiferenței față de sacru. Pentru omul care trăiește în vibrația sacrului, singurătatea este o stare de grație care, prin contemplare, apropie de Dumnezeu, întreține dialogul permanent cu El.

Fiind răspuns deghizat la o întrebare, oricare ar fi ea, referitoare la rostul omului în lume, la condiția lui, la relația permanentă dintre bine și rău, creația este și un mod de a trăi nu numai prezentul, ci eternitatea. Credința în cuvântul ce exprimă adevărul susține și luminează pe dedesubt întregul imaginar pe care, prin inspirație și har, cel dăruit cu harul de a zămisli frumuseți îl construiește.

Sunt acestea adevăruri care se concretizează în reflexii și reflectări, în volumul Frumoasa mierlă (Eikon, 2025) al poetului Ignatie Grecu, călugăr la Mănăstirea Cernica. Relația creatorului cu Logosul - cuvinte și Cuvânt - privilegiază un dialog fructuos cu lumea, cu sine, cu Dumnezeu. Aceste dominante tematice, evidențiate în basorelieful imaginarului, dau contur preocupărilor existențiale ale unui poet interesat, deopotrivă, de lumea cea aievea, cu apa­rențele ei evanescente, și de cea a esențelor, cu frumusețile ei eterne. Profanul și sacrul se întâlnesc și se potențează. Dumnezeu este prezent permanent în lume și în gândul omului.

Simbolistica poemelor îmbină și armonizează contrariile, le potențează, în sensul afirmării frumuseții, a armoniei universale, a lucrului cu rost. Frec­vența păsărilor - mierla, privighetoarea, porumbei, „păsări cu aripa-ntinsă, suavă”, lebede, grauri; a florilor - liliac, nuferi, însuflețește acest imaginar, îl așază într-o lumină a liniștii, a încrederii în frumusețea lumii, a rostului ei.

Imaginile poetului sunt, ca-n reprezentările filosofului L. Witt­genstein, tablouri, „transpunere a realității”, „faptul în spațiul logic” al realității, așa cum o percepe sensibilitatea lui înfiorată de duhul care plutește dea­supra ei. De aceea, tabloul nu poate să reprezinte propria sa formă de reprezentare, întrucât „el nu face decât să o arate”. Cum, însă, lumea este ansamblul faptelor, nu al lucrurilor, revine poetului sarcina de a le așeza în structuri inteligibile altor sensibilități receptoare. Inteligibilitatea se bazează, în primul rând, pe un limbaj metaforic, straiul de purpură și aur peste țărâna cea grea. Imaginea omului, în această poezie, se asociază cu aceea a mierlei, „frumoasa mierlă” („Cu pană nouă, fină, îndrăzneață,/ Pe ziua care abia acum începe,/ Ca pe o foaie albă de hârtie,/ Frumoasa mierlă grabnic scrie/ Cântarea ei de dimineață.”); poetul este privighetoare, asumând singurătatea ca modalitate și/sau posibilitate de contemplație și de esențializare a cântecului lumii în ritmurile cântecului propriu („Singurii oaspeți care/ îndrăznesc și vin/ să bată ușor în geam/ încă de cu seară:/ doar câteva ramuri de soc,/ luna și privighetoarea.”). Corul privighetorilor intonează „cântecul meu”, care „visează s-ajungă într-o carte/ precum în cer, plin de lumină și nor”, cântecul care tinde să ajungă într-o carte, Cartea: „Ești ca un buchet al iubirilor, plin/ De trandafiri încărcați de mireasmă./ Vie și strălucitoare ca o catapeteasmă/ De care m-apropii încet și mă-nchin.// Pururi mă-ntreb oare cine te-a scris/ Atât de frumoasă și nouă, ireală?/ Nu om, nici poet, ci un înger trimis/ De Dumnezeu, cu lumină în loc de cerneală”. Tout aboutit à être un livre, o decretase când­va și Mallarmé.

Condiția poetului în lume, relația complexă, deterministă cu sine și cu ceilalți, cu lumea, apare frecvent în interogații dramatice: „Unde este poetul?”. Plecarea lui, „nu departe, acolo, sus”, risipit în ideal, coincide cu asumarea solitudinii pentru ca, „la opaițul stelei”, să se adâncească într-o carte, cartea de taine a lumii, întrucât lumea este scrierea secretă a lui Dumnezeu.

În solitudine, poetul este mereu însoțit de Dumnezeu: „poetul s-a retras în singurătate,/ îmbrățișând pentru Domnul tăcerea”. Umbra Lui cade peste tot, dă viață, însoțește harul poetului, acutizând, reliefând sensurile, îi amprentează poezia: „O ridicare de cuvinte/ Pe vârfuri de munți/ Printre nori de neînțeles/ Plutind în Dumnezeu”.

În semnele lumii, poetul caută aceste urme, semne ale sacrului. Teiul, „teiul singuratic”, devine, astfel, un fel de dublu vegetal: „În mijloc de codru/ se-ascunde și crește./ Nimeni să nu-l vadă/ când înflorește”. Intrarea în lume, parcurgerea labirintului reprezintă lucrarea poetului, mimesis al lucrării lui Dumnezeu („Seară de seară urcând la răsuri/ Contemplă amur­gul arzând pe păduri./ Se-ntoarce apoi și-ncet suie pe scări/ În brațe c-un chivot aprins de-nserări”), însoțită de revelația sacralității: „Da, Poezia este-o taină mare,/ Ca și iubirea cea dumnezeiască”.

Corabia poeziei este o arcă pe care poetul Ignatie Grecu, ca un nou Noe, salvează cuvintele, salvând, astfel, valorile spiritului, în care se pot identifica/regăsi temele eului ca teme eterne ale poeziei-rugăciune (Tainic, Rugăciune, Îndurerat, ghimpele, De Înviere, Mireasma rugăciunilor, Pe Cruce fiind răstignit, Nădejdea e-n Cruce), relația cu Dumnezeu (De la Tine, Doamne, Prin lacrimi, Crin tainic, În vremea secerișului), interogarea existenței, a transcendentului (Pe-această mare, Lumina, Marea vieții).

În fața transcendenței, o trans­cendență nu goală, ci plină de lumina sacră a eternei pre­zențe a lui Dumnezeu, poetul Ignatie Grecu aduce, prin cuvânt și metaforă, propria ofrandă pe care o așază în/ pe altarul templului lumii. Poetul este un săgetător care mânuiește, cu har, arcul poeziei, potrivind distanțele și cuvintele care să o măsoare și să înscrie, în marea taină, un sens, o săgeată ce traversează culoarele și galeriile labirintului lumii: „Săgeată care în zbor iute sună/ un stol de păsări în arc am pus.// Și-am tras pe lângă lună/ vrând s-o țintesc pe cornul de sus.// Zăpezi au început cu legănări lente/ Să vină peste noi din cer abundente”.

În singurătatea contemplativă Se revelează Dumnezeu și-i vorbește fiecăruia pe limba sa.