POEZIE: Eugeniu Bazil

TOT EU DAR FĂRĂ MINE

Scapă-mă, Doamne, de mine

să nu mai simți tortura timpului ambivalent

ce îl urăsc

și nici măsura Legii Tale

ce împresoară totul cu o putere nevăzută.

Sunt doar o ceară

pe care o topești și iarăși o închegi,

mă sting, mă reaprind ca o lumină

cu care numai un copil se joacă,

doar la comanda Ta,

o pâlpâire în noaptea cosmică și lungă

cât este gândul celui rugător și tragic.

Bate vântul peste fire

prin inimi și deasupra gândurilor

fără de melasă,

mă strecor printre amintiri și vaiete,

mă recit cu patos mie însumi,

dar Tu oprești versul și elanul.

Buzele se strâng și se deschid,

urăsc ceea ce urechile aud și ochii văd,

mă pun în genunchi

dar ei sunt doar o cocă,

întind mâna tremurândă

spre tainicul nimic

ce strălucește fantomatic

în pădurea onirică.

Să fug dar unde,

ceilalți sunt vii,

așa cred ei,

eu cufundat în gânduri

legate ca niște buchete de fluor

pe care copiii le oferă lui Hristos.

Tu taci, eu meditez

Dar lumea murmură tot fără sens.

Carnea se zvârcolește, spiritul susură

zilele și nopțile se întretaie

ca două șosele

pe care circulă oameni și mașini

dar nimeni nu le vede.

Nu există nimic

decât Tu și visul ce se prelinge

ca o miere pe sufletul asurzitor.

FRAGIL ȘI SINGUR

Secundele mușcă din carnea celui frumos

cu lăcomia unei hiene

căreia foamea îi ia mințile,

el nu știe că timpul, viața, ceilalți și destinul

și-l dispută frenetic.

Merge, se oprește, vine și se întinde pe pat,

își mângâie părul, obrajii,

se reașază în el însuși, fixându-și un alt zâmbet

pe care moartea să nu-l urască,

iar ceilalți să-l urmeze cu patos.

Gol în așternutul pârjolitor

aleargă printre amintiri și siluete,

gustând o fericire pe care mulți n-o înțeleg.

Descoperit de haine și acoperit de magma zilelor

privește acel punct straniu

ce-i rehașurează sinele,

poveste alunecând pe versantul vieții -

zăpada de pe Tai Song, Lu Shan sau Xinjiang.

Sunt mii de umbre

dar unde este a lui

care se furișează pe lângă zidul întrebărilor,

o caută pe a celui azvârlit acolo pentru el,

întunericul și lumina îl păcălesc,

muzica și tăcerea se suprapun,

chipurile au o interfață,

timpul, mii de staruri.

În încăpere, cu o carte în mână,

buzele umede, ochii deschiși larg,

gândurile recroșetate,

tânărul urlă în sine însuși,

dă de pereți cu propria frumusețe

și cu emoțiile ce-l ațâță pe un psihanalist,

lacrimile curg pe obrajii ca de păpușă,

vocea murmură litanic,

iar armata umbrelor iese din cameră,

el rămânând nu cu propriul sine,

ci cu tortura unui lut metafizic

ce-și caută Dăltuitorul.