Vasile Voiculescu – isihasm și creație

Ca să scrii despre un om, trebuie să-i trăiești via­ța, spune G. Călinescu.

De mai multe decenii, Florentin Popescu se străduiește să trăiască viața lui Vasile Voiculescu pentru a o pune în tiparele biografiei, o dublă biografie - a omului și a operei sale.

Acest demers începea în anul 1984, cu lucrarea „Pe urmele lui V. Voiculescu”, urmată de „V. Voiculescu - contemporanul nostru” (1997), „Detenția și sfârșitul lui V. Voiculescu” (2001), etape necesare sintezei finale - „V. Voiculescu - omul și opera”, Editura Academiei, București, 2024.

Construcția monografică: partea întâi - Viața, cu evidențierea etapelor formatoare, a relațiilor complexe cu familia și cu lumea/societatea, organizate pe șapte capitole: Copilăria și adolescența, Tinere­țea, Trudă și glorie, Misionarism cultural, medicină și literatură, Exil interior. Isihasm și creație, Anii recluziunii și sfârșitul, Reabilitarea omului și destinul operei în psoteritate; partea a doua - Opera, cu investigarea compartimentelor literare - Poezia, Proza, Dramaturgia, Publicistica, încheiate prin Considerații despre arta scriitorului, completate de o Addenda [Remember: O cronologie, după Victor Crăciun, Radu Voiculescu (1986), Roxana Sorescu (1998), completată de noi (2024) și File de album], prezumă ideea portretizării fidele, în acord cu documentele care-l conțin în felii de viață, excerpte, semnificative pentru profilul intelectualului, având în vedere faptul că omul părea a ilustra o taină impenetrabilă. O spusese Dinu Pillat, iar Florentin Popescu îl citează: „«...acest om (V. Voiculescu) venit parcă din adânc și de departe... cred că nu a fost cunoscut de nimeni cu adevărat»”. Afirmația caracterizatoare este luată ca punct de plecare în cercetarea istoriografică pe care o întreprinde.

În prima parte, dominată de exactitatea datelor de istorie literară, Florentin Popescu reconstituie etapele importante ale devenirii lui V. Voiculescu, urmărindu-l de la ivirea în lume, la Pârscov (județul Buzău), la 13 octombrie 1884, la anii miraculoși ai copilăriei, despărțirea de sat pentru a urma cursurile școlii la Buzău, apoi, la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, până la publicarea, în 1901, 16 iulie, a primei poezii - Lui Eminescu, și absolvirea Facul­tății de Medicină din București.

Labirintul perioadei de tinerețe, cu dualitatea trudei și a gloriei, dăruirea în profesie și în literatură, reținută ca „misionarism cultural - medicină și literatură”, sunt momente ale unei prime etape a devenirii întru ființa proprie. E un acord al viziunii critice rezonant în armonia mărturisirii literare a lui V. Voiculescu însuși, cel care mărturisea: „Viața e multidimensională. La cele două laturi de jos, pământești, le-aș zice dimensiuni pasionale - bucuria și durerea -, la care se limitează materialismul, trebuie să adăugăm o a treia, înălțimea, dimensiunea spiritua­lității... Și, transfigurându-ne, să trecem în a patra dimensiune, metafizică, în extaz și sfințenie”.

O altă etapă a devenirii este dată de o retragere a eului în sine - un exil interior, menit a-l conduce spre cea de-a patra dimensiune - cea metafizică, în extaz și sfințenie, aspect al mântuirii, derulat ca alternanță între isihasm și creație.

Ultima parte a vieții, cu tragismul ei, aduce efigia scriitorului ca om sub vremi - recluziune și sfârșit. Viața lui V. Voiculescu se încheie în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, moment din care, convertită în destin, începe viața operei. Posteritatea lui V. Voiculescu este luminoasă, egală cu cantitatea de suferință și nedreptate îndurate din partea unei societăți opresoare. Omul este reabilitat, iar opera, cu destinul ei, își urmează cursul firesc din spațiul vieții în cel al eternității.

În demersul său critic, Florentin Popescu face, deopotrivă, istorie și critică literară. Datele furnizate de documente sunt confruntate, reflectate, armonizate cu mărturia conținută în operă. Punctul de vedere al scriitorului este mereu un reper pentru ca adevărul critic să coincidă cu cel personal, subiectiv al operei. Reconstituirea critică vizează mereu acest adevăr, cu evitarea îndătinată a oricărui fals biografic.

Investigarea operei urmărește toate compartimentele în care talentul lui V. Voiculescu s-a manifestat, relevând metamorfozele uimitoare, cu „răsturnări greu previzibile și, în mare măsură, greu motivabile”.

Abordarea este empatic-comprehensivă, Florentin Popescu urmărind, deopotrivă, omul și creația lui, modul în care el se transportă cu totul, lăsându-se purtat de magia cuvintelor cu care continuă să călătorească în timp. Opera literară se deschide receptorului cu mari promisiuni de încântare intelectuală. Concluzia cercetătorului este optimistă: „Întreaga rotire a planetelor universului cu nume atât de simplu își are traiectoriile ei fixe și inconfundabile, către care se îndreaptă mereu lunetele spiritului nostru, descoperind de fiecare dată noi fațete ori ipostaze ale aștrilor de acolo”. Acolo se află partea care-i asigură „perenitatea în timp și neobosita vigoare”. Monografia îl luminează, însă, și pe medicul V. Voiculescu, a cărui con­tribuție la conștientizarea impor­tanței prevenției, prin educația igienică, nu trebuie neglijată.

Sigilat în destin, Vasile Voiculescu rămâne în cultura română modelul exemplar al scriitorului care, în ciuda vitregiilor istoriei, alege să rămână curat și demn în fața conștiinței sale, mărindu-și șansele de a ajunge în cea de-a patra dimensiune - în extaz și în sfințenie.