Nicolae Stroescu-Stînișoară, o viață exemplară

Un reprezentant important al exilului românesc, Nicolae Stroescu-Stînișoară, cel care, după propria mărturisire, a păstrat permanent „legătura continuă cu Ţara, oamenii şi Biserica”, a fost redactor și apoi director al Departamentului de română al postului de radio „Europa liberă”.

Jurnalistul, scriitorul, memorialistul Nicolae Stroescu, exilatul care, departe de țară, și-a adăugat la nume pe cel de Stînișoară - „în amintirea Mănăstirii Stînişoara, îndrăgită de mine” - cum îi mărturisise odată lui Cassian Maria Spiridon într-un interviu (Convorbiri literare nr. 4/100, aprilie 2004), ar fi împlinit anul acesta, la 1 noiembrie, o sută de ani. A trăit totuși aproape 90, o viață dăruită luptei anticomuniste, adevărului, precum și promovării culturii românești, dar nu mai puțin slujirii lui Dumnezeu.

Născut, așadar, la 1 noiembrie 1925, în Târgu Jiu, era descendent din familii de proveniență gorjeană și vâlceană. A urmat liceul la Colegiul „Carol I” din Craiova, absolvind apoi clasa a VIII-a la Liceul „Alexandru Lahovary” din Râmnicu Vâlcea. A urmat Dreptul și Filosofia la București, fără a-și finaliza studiile, continuând mai târziu și luându-și licența la München. Între 1952 și 1964 a trăit în clandestinitate, asemenea lui Pan M. Vizirescu, reușind să se sustragă arestului, fiind căutat de Securitate în legătură cu apartenența la o organizație anticomunistă. În septembrie 1969 a emigrat în Germania, la München, iar în 1983 își va lua doctoratul în filosofie la universitatea din orașul bavarez.

În Germania s-a implicat în comunitatea românească și a lucrat la „Europa Liberă”, fiind numit, cum am specificat mai sus, ca director al Departamentului Român, în 1988, funcționând pe acest post până în 1994.

Dar Nicolae Stroescu-Stînișoară a fost nu numai director al cunoscutului post de radio, urmăritor atent și comentator al evenimentelor politice, ci și, așa cum Radu Carp subliniază într-un articol, „un membru exemplar al Bisericii Ortodoxe, în contextul unei numeroase comunităţi româneşti din Bavaria”. Prieten și partener de proiecte dedicate celor plecați departe de țară i-a fost Preasfinţitul Părinte Sofian Braşoveanul. „Atunci când îl auzeam pe Nicolae Stroescu-Stînişoară vorbind despre proiectele sale cu componentă religioasă, mă gândeam cum ar fi arătat România dacă măcar o persoană care să-i semene ar face parte din adunările eparhiale. Era interesat de tot ce ţine de religie, iar scrierile sale arată în ce fel acest filon interior i-a influenţat percepţia despre lume” (v. R. Carp: In memoriam Nicolae Stroescu - Stănişoară).

Scrierile sale sunt axate pe analize literare și filosofice, dar cu precădere din domeniul memorialistic. Volumele publicate în România, după 1989 - Pe urmele Revoluției, Bucu­rești, 1991; În zodia exilului. Fragmente de jurnal, București, 1994; La răscruce. Gânduri spuse la Radio Europa Liberă și în Jurnalul literar, București, 1996; În zodia exilului. Întrezăriri. Fragmente de jurnal, București, 1998; Vremea încercuirii, Vol. I, Urmărirea, București, 2001; Vremea încercuirii, Vol. II, Ancheta, București, 2002; Vremea încercuirii, poeme, București, 2002 - sunt „cărți ziditoare de români”, cum le caracteriza Mihai Neagu Basarab, directorul Bibliotecii Române din Freiburg.

În cele adunate sub titlul În zodia exilului, de exemplu, pe lângă referirile la întâmplări cotidiene, autobiografice, la alți exilați ori la lecturi care îl îndeamnă la reflecții asupra societății contemporane, întâlnim adesea amintiri legate de familia din România. Unele dintre cele mai sugestive sunt referirile la satele copilăriei, la țăranul român, la valorile pe care acesta le respecta și pentru care credințele și obiceiurile străvechi reprezentau forma supremă de viețuire. Revendicarea din satul gorjenesc, din locurile paterne este clar exprimată prin descrierea tradițiilor și a legăturii tatălui său cu acestea, dar și a „ere­dității spirituale” dinspre cel care „se întorcea mereu în trecut (și) vorbea cu o încântare cvasireligioasă (nu moralizator-didactică) despre cei care au fost”.

Celui aflat pe pământ străin amintirile nu-i dau pace, iar nostalgia după locurile natale se translatează permanent în vis. Astfel, nu de puține ori, notații de vise nocturne recurente dau dimensiunea dorului și a durerii ruperii de spațiul originar. Exilatul se visează pe „meleagurile copilăriei”, acestea par „realitate vie”. Visul repetat devine un laitmotiv al existenței duble - ziua își duce existența cotidiană în noua patrie, noaptea - proiectat în vis, în locul originar, atât în orașe (Craiova și Târgu Jiu), cât și în satul Alunu, pe dealurile din împrejurimi, alături de oamenii de care se simțea încă legat, chiar dacă timpul și spațiul erau acum altele, conștient fiind că unii nu mai sunt printre cei vii, iar alții poartă pe chip semnele îmbătrânirii. Imposibilitatea uitării vine și din admi­rația pentru ceea ce reprezentau ei ca păstrători ai etosului românesc. Iar această „fidelitate față de tra­diții” a însemnat, de fapt, o formă de opoziție față de comunism, manifestată într-un mod tacit de către țăranul român.

Autorul, care a fost urmărit de Securitate și a fost nevoit să se ascundă ani întregi, iar apoi să se exileze, a înțeles că opoziția la comunism a însemnat „salvarea temeliilor”, salvarea identității în cele din urmă. Astfel își justifică el însuși viața și acțiunile întreprinse după 1944: „Foarte curând după 1944, viața mea a devenit o aventură rituală întru salvarea temeliilor”.

Credința în „spiritualitatea țără­nească”, aceasta bazată pe „o filozofie remarcabilă prin profunzimea intuițiilor și consecvență”, i-a rămas neștirbită, indiferent cât de departe se afla de locurile natale.

Pentru exilat, despărțirea a fost însă numai fizică, iar după 1989, cel care își alesese drept pseudonim numele unei biserici de pe meleagurile natale s-a întors cu „arma” sa cea mai de preț, scrisul, publicând articole în reviste (în special în Jurnalul literar și Convorbiri literare), precum și cărți în edituri românești.

Mărturisirea sa (din același interviu) nu mai necesită nici un comentariu: „Eu, mai ales prin activitatea mea la Europa Liberă, nu m-am simţit niciodată despărţit de România. Faţă de occidentalii în mijlocul cărora am trăit, mi-am afirmat întotdeauna identitatea şi opţiunea fermă românească. (…) Imediat după decembrie 1989, am început să revin cu regularitate în ţară. O parte a datoriei mele faţă de România consider că aş putea să o îndeplinesc prin legătura continuă cu Ţara, oamenii şi Biserica, şi prin cărţile pe care le public în România. Intenţia cea mai intimă este slujirea” (s.n. - M.A.).

La centenarul nașterii sale, s-ar cuveni mai bine cunoscute cărțile semnate Nicolae Stroescu-Stîni­șoară, precum și amănunte despre viața sa exemplară, un adevărat model pentru contemporani.