Poezia ca aspirație spre sacru

Sacrul este dominanta principală a volumului de poezii Fecioara și Sufletul de Ana Săcrieru, apărut la Editura Coresi în 2024.

Poeta constată incidența profanului și sacrului, admite, ca Mircea Eliade, camuflarea sacrului în profan și caută, prin revelație, să vadă epifaniile și hierofaniile. Lumea i se prezintă ca un vast câmp al cunoașterii, cu limite și obstacole pe care le poate depăși trecând de la vedere la privire și, de aici, la viziune interioară/interiorizată. A vedea ține de profan, de vederea lui, ca realitatea noastră cea de toate zilele, e modul de a ne raporta rațional în relație cu semenii, cu societatea; a privi înseamnă coborârea vederii în privire interioară, în relația strictă a Eului cu Tu-ul interior și cu Sinele divin. Având treptele ei, parcurgând un drum labirintic de la cunoaștere la auto­cunoaștere, privirea accede în viziune, iar viziunea este revelatorie, revelează dinamica metafizică a lumii. Aici, eul poate redescoperi sacrul, aici poate dialoga cu Divinitatea. Sufletul merge pe aceste căi, se (auto)interoghează, își oferă răspunsuri aproximative. Străbate, astfel, drumul de la luminare la iluminare.

Sufletul poetei merge așa (de) „o viață întreagă”, cu „un pas în urma eului de plumb”, se confruntă cu interogații existențiale, recunoaște și admite misterele și tainele: „Atâtea întrebări se fac ghem de necu­noașteri/ și nu există ca răspunsuri decât tăceri,/ durerile se adună în veacuri,/ iar nevăzutele nu se mai cern,/ ci se prefac în drum de piatră/ în fire tare tu schimbându-te pe el,/ încât nici nu mai știi c-ai fost odată liber,/ că ești cel care poate face drumul alb, sub cer”; înțelege, prin intuiție, rațiunea vieții și a morții, a interzicerii eternității, în planul fizic al realității. Cuantic, faliile realului se dispun în multivers. Există, așadar, mai multe dimensiuni ale realului, una dintre ele fiind realitatea sacrului, în intimitatea căruia, infinită și eternă fiind, viața nu încetează. Nu există o înviere, ci învieri, spune poeta, alegând ca motto-argument un verset din Ioan 5/24: „Cei ce au făcut binele vor învia întru viață, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată”.

Între trup și suflet, eterna coincidentia oppositorum, relația complexă este simbolică. În fenomenologia limitei, trupul este supus trecerii, sufletul aparține eternității și, ipso facto, ființa însăși este nemuritoare, traversând faliile lumii fizice pentru a ajunge în eternele lunci ale câmpiilor elizee. Antinomia aceasta are un pandant în metafora din titlu - Fecioara și Sufletul, ca fețe ale eternității. La această revelație poeta ajunge deodată, prin flash-ul intuiției, în care se revelează sacrul, când înțelege că „Fecioara inimă pământului se face/ ca el să înțeleagă cerul de deasupra lui”, iar sufletul, „...se urcă din genune/ spre palida lumină, în partea lui de sus”. Cum legea universală a cosmosului este armonia, între celest și terestru nu există diso­nanțe, nici dizarmonii sau in­congruențe. Totul se armonizează și reverberează în sufletul poetei: „Și totul deodată se oprește/ când sufletul își vede adâncimile albastre./ Copacul vieții rădăci­nile-și înalță,/ iar cerul se pogoară pe pământ”. Copacul, axis mundi, este un dublu vegetal al ființei înseși. Așa cum copacul sacru face legătura între subteran-suprateran-celest, și omul, fiind „o fire cu lumina”, din aceeași substanță, este înscris vitruvian în temporalitate și spațiu, aparține dimensiunii eterne a sacrului.

Fecioara este un laitmotiv care însoțește poematicul (O fire cu lumina, Două străpunse jumătăți, Mă întreba..., Pregustare, În pământ străin, Ales înțeles) și-i multiplică sensurile, apropiind ființa de inefabilul unei trăiri autentice și substanțiale, luminându-l din unghiul relației tematice a sacrului cu profanul.

Există sau nu există sfârșit? Ana Săcrieru conferă acestei stări două poeme - Spre sfârșit și Sfârșit, ideatică anticipată în Trilogia timpului (2023), în poezia Sfârșit, poezii care comunică subtil prin fluidul ideii, concretizând conflictul interior, interiorizat existențial, al eului, conflict dintre trup și suflet: „Greu se desprinde sufletul din cărămizi de vise,/ precum și firea greu se mai ridică-n sine/ atunci când recu­noaște, după căutări pierdute,/ drumul de aur către înălțimile din Tine”. Speranța salvării este dată de realitatea sacrului, în care Fecioara și Fiul ei sunt repere permanente: „Zâmbește! Fiul ei te-adună/ din orice fărâmare a ființei/ pentru ca-n cer, o lume-ntreagă de lumină/ să te prefacă din pământ, în rouă fină”. Nu există, așadar, sfârșit. Omu­lui i se promite, la capăt de poveste, „din viața însăși ce-ai purtat cu tine”, eternitatea: „Sfârșitul este cerul unui început,/ este albastru-alb, e-o zare stinsă. (...)// Sfârșitul e nespus precum e Gândul/ ce țese veșnicie de lumină peste fire”.

Om al începutului de secol XXI, Ana Săcrieru mizează pe sacru. Nu este o atitudine singulară, ci solidară cu gândul optimist care cuprinde laolaltă Fecioara și Sufletul, pentru a deschide orizontul speran­ței, credinței și iubirii. Poezia reprezintă frumusețea care va salva lumea.