„Așa, Doamne, dăruiește-mi să nu osândesc pe fratele meu...”
Părinții Bisericii spun că începutul mântuirii stă în cunoașterea sinelui și a greșelilor proprii. Cunoașterea de sine stabilește o perspectivă adevărată nu numai asupra noastră înșine, ci și asupra semenilor. Recunoscând limitele propriilor noastre neputințe, nu ne mai permitem să-l osândim pe fratele nostru așa cum afirmă și rugăciunea specifică acestei perioade liturgice, al cărei autor este Sfântul Efrem Sirul.
Am străbătut deja o bună parte din calea Postului Mare. Unul dintre însoțitorii noștri fideli, Sfântul Efrem Sirul, ne reamintește, prin rugăciunea sa, ce ar trebui să îi cerem cu sârguință Domnului: „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-l mie, slugii Tale. Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin”.
Tipologia patimilor și înlănțuirea lor
Părintele Dumitru Stăniloae, în volumul său „Ascetica și mistica”, comentând învățătura Sfinților Părinți despre patimi și modul în care se condiționează una pe cealaltă, scrie că în cazul tinerilor patima lăcomiei le generează pe celelalte. Astfel, în situația lor, patima lăcomiei le naște pe celelalte: în trupul celui care s-a îmbuibat se trezește pofta curviei. Ambele patimi, pentru a fi satisfăcute, au nevoie de bani. Nevoia insațiabilă de bani îl transformă pe om într-un avar. Omul care este privat de obiectele care satisfac patima lăcomiei, a curviei și a avariției se mâniază, iar dacă, din oarecare motive, nu și le poate satisface, cade în întristare.
În situația persoanelor în vârstă, mândria este patima care le produce pe celelalte. În acest caz, omul iubitor de slavă deșartă și mândru urmărește să se înavuțească pentru a-și etala stilul luxos de viață, fiindcă epatarea luxului, a opulenței îi va atrage prețuirea semenilor, ceea ce îl va face să îi privească de sus, cu infatuare, pe toți. Iar când se întâmplă să nu i se aducă onorurile care îi hrănesc trufia, omul nostru se întristează foarte și se mânie.
Ambele patimi, lăcomia și mândria, au ca sursă patima iubirii egoiste de sine (philautia, în limba greacă). Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie despre această patimă: „E clar că cine posedă egoismul posedă toate patimile” (Capetele despre dragoste). Egoismul rupe legătura cu Dumnezeu: omul egoist se autonomizează, se închide în sine, făcându-se pe sine centru al existenței.
Formele mândriei: slava deșartă și trufia
Impulsul de a-i domina pe ceilalți provine din mândrie. Atât omul bolnav de slavă deșartă, cât și trufașul simt nevoia să îi conducă pe cei aflați în proximitatea lor.
Cum îl recunoaștem pe iubitorul de slavă deșartă? Acesta prezintă mai multe caracteristici: este lăudăros - el se laudă atât cu abilitățile și calitățile sale reale, cât și cu cele imaginare; își etalează ostentativ și cu multă plăcere „atuurile” spirituale sau materiale, inclusiv virtuțile morale; simte nevoia să fie permanent în centrul atenției și suferă cumplit când altcineva captează interesul celorlalți; trăiește mai mult în imaginație decât în realitate (face scenarii fanteziste, imaginându-se în vârful ierarhiei sociale, bogat, virtuos foarte, înconjurat de adulatori); este într-o cursă continuă pentru recunoaștere publică, ceea ce îl face să fie permanent neliniștit; este invidios pe succesele obținute de semenii săi.
Care sunt semnalmentele trufașului? Bolnavul de trufie este încântat de propria persoană, de calitățile și aptitudinile sale trupești sau sufletești. Spre deosebire de omul care suferă de slavă deșartă, nu are nevoie de recunoașterea celorlalți: își întreține singur imaginea extraordinară de sine. Este înfumurat; autosuficient; atotștiutor; îi tratează pe toți cu superioritate; se autopropune în postura de învățător, dăscălindu-i pe ceilalți, fără ca aceștia să-i fi cerut în prealabil sfatul; este extrem de sigur în tot ceea ce spune sau întreprinde; le dă directive tuturor; nu primește să fie sfătuit; este stăpânit adesea de mânie și de un duh de ceartă; când vorbește, este ironic; se îmbufnează adesea; când este întrebat, răspunde în doi peri; când tace, tace cu ostentație. „Cel trufaș, scrie Sfântul Ioan Scărarul, este asemenea mărului putred pe dinăuntru, iar pe dinafară strălucind de frumusețe”.
În literatura de specialitate, multe dintre manifestările slavei deșarte și ale trufiei se regăsesc în tabloul clinic al persoanelor care suferă de isterie. Istericul este instabil emoțional (trece brusc de la o dispoziție la alta); are o mimică teatrală și simte imperios nevoia de „a se da în spectacol” pentru a fi permanent în centrul atenției; face orice îi stă în puteri pentru a capta atenția celorlalți; când redă anumite întâmplări, exagerează anumite fapte și le trece cu vederea pe altele, convins fiind că nu faptele contează, ci propria lui interpretare. Istericii sunt demonstrativi și capricioși; manifestă un comportament moral labil (în anumite situații de viață se arată a fi plini de omenie, iar în altele sunt egoiști și insensibili la suferințele sau nevoile celorlalți); își asumă rolul de conducători și devin agresivi dacă ceilalți nu le recunosc acest rol sau dacă îi contestă; se integrează greu într-o comunitate umană; sunt superficiali; au reacții inadecvate; sunt înclinați să își judece și eticheteze semenii. Psihiatrul ortodox Dmitri Avdeev scrie despre această trăsătură: „Istericul pune imediat diagnostice duhovnicești, uneori mergând cu judecata până foarte departe: el
pretinde că știe care preoți au har și care nu, care biserici au har și care nu îl mai au, singurul reper al istericului fiind... propriul simț lăuntric”.
Terapia mândriei
Sfântul Ioan Scărarul, în tratatul său ascetic, arată că mândria și slava deșartă se vindecă prin lepădarea de voia proprie și ascultarea de un părinte duhovnicesc, deci de duhovnic, și prin cultivarea smereniei, ca virtute opusă patimii mândriei. O altă metodă de contracarare a mândriei, dar și a egoismului din noi, luat în ansamblu, este căința, părerea de rău pentru păcatele săvârșite, și cultivarea acestui sentiment, pocăința.
Psihologii recomandă empatia: să te pui în locul celui din fața ta și să îi înțelegi punctul de vedere, nevoile, aspirațiile. La nivel comun, putem cultiva omenia. Despre acest nobil sentiment, Seneca îi scria discipolului său, Lucilius: „Sentimentul de omenie ne împiedică să fim trufași și crunți cu cei de alături; atunci omul, în cuvinte, în fapte, în sentimente, se arată binevoitor și deschis tuturor; își însușește nenorocirile altora și iubește binele, mai cu seamă atunci când poate fi un bine pentru ceilalți”.
Introspecția poate contribui și ea la diminuarea mândriei din noi: să judecăm la adevărata lor valoare calitățile, aptitudinile, bunurile cu care ne mândrim și să le vedem din perspectiva veșniciei: nu sunt ele pline de deșertăciune și supuse pieirii?