„Aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar“
Instituirea Tainei Euharistiei de către Hristos a constituit punctul de plecare pentru repetarea acesteia de ucenicii Săi. „Frângerea pâinii“, aşa cum apare denumită în Faptele Apostolilor, era elementul central al vieţii liturgice pentru comunitatea creştină primară şi a rămas astfel până în prezent. Cu toate acestea, încă din primul veac au existat anumite probleme legate de desfăşurarea corespunzătoare a ritualului liturgic, aşa cum putem observa din mărturia Sfântului Apostol Pavel cuprinsă în prima sa Epistolă adresată Corintenilor.
În capitolul al unsprezecelea al primei Epistole către Corinteni regăsim un pasaj amplu care tratează diferite aspecte legate de Taina Euharistiei. În debutul acestuia ni se spun următoarele: „Şi aceasta poruncindu-vă, nu vă laud, fiindcă voi vă adunaţi nu spre mai bine, ci spre mai rău. Căci mai întâi aud că atunci când vă adunaţi în biserică, între voi sunt dezbinări, şi în parte cred. Căci trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercaţi. Când vă adunaţi deci laolaltă, nu se poate mânca Cina Domnului; căci, şezând la masă, fiecare se grăbeşte să ia mâncarea sa, încât unuia îi este foame, iar altul se îmbată. N-aveţi, oare, case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu şi ruşinaţi pe cei ce nu au? Ce să vă zic? Să vă laud? În aceasta nu vă laud“ (I Corinteni 11, 17-22). Conform părerii cercetătorilor, aici este criticat comportamentul necuviincios de care dădeau dovadă locuitorii din Corint la celebrarea Euharistiei. Nu există mărturii conform cărora să putem afirma că în primul veac Euharistia era însoţită de ajunarea nocturnă, aşa cum este cazul în zilele noastre, dar este foarte posibil ca încă de atunci să fi existat măcar un post de câteva ore. Cu toate acestea, unele comunităţi încălcau această rânduială şi fie consumau alimente înainte de Împărtăşanie, fie se împărtăşeau grabnic pentru a putea apoi să treacă la momentul agapei colective. Însă mai exista o problemă fundamentală. Cei bogaţi nu împărţeau mâncarea lor cu cei săraci, ci se grăbeau să se laude cu propriile feluri de mâncare, îngâmfându-se cu bunăstarea lor. Din mărturia Sfântului Apostol Pavel reiese că nu se acorda cinstirea cuvenită Tainei Euharistiei, ci doar agapei care urma celebrării acesteia. Din păcate, şi în prezent observăm un comportament asemănător, în special în zilele în care se celebrează parastase. Liturghia este complet ignorată de unii creştini, care se preocupă exclusiv de aranjarea colivei sau a altor prinoase pe masa aranjată în acest scop, făcând mult zgomot şi izbucnind iritaţi atunci când li se atrage atenţia. Priorităţile nu sunt situate într-un mod corespunzător. Fără cinstirea cuvenită Tainei Euharistiei, orice agapă ulterioară se transformă într-un banchet lumesc.
Mărturia Evangheliei
Pentru a susţine cele precizate anterior, Sfântul Apostol Pavel recurge la exemplul evanghelic al instituirii Euharistiei de Domnul nostru Iisus Hristos. „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, şi, mulţumind, a frânt şi a zis: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea». Asemenea şi paharul după Cină, zicând: «Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea». Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni“ (I Corinteni 11, 23-26). Este posibil ca în comunitatea din Corint să fi apărut o serie de eretici care considerau Sfânta Împărtăşanie un simplu simbol. De altfel, ceva mai sus, Sfântul Apostol Pavel discută problema „dezbinărilor“, care începuseră deja să frământe o parte din comunităţile creştine ale vremii respective. De aceea, el face referire cu exactitate la cuvintele Mântuitorului, pentru a fixa în mintea creştinilor din Corint realitatea prezenţei lui Hristos în Euharistie. Constatăm că şi în zilele noastre există unele persoane care, deşi merg la biserică, se spovedesc şi se împărtăşesc arareori, de cele mai multe ori fiind lipsite de orice conştiinţă a prezenţei reale a lui Hristos în Euharistie. Credinţa în această prezenţă constituie piatra de temelie a creşterii noastre duhovniceşti. În lipsa ei, orice alt mijloc de creştere „spirituală“ îşi pierde consistenţa.
Împărtăşirea cu nevrednicie
În pofida catehizării tot mai nuanţate, există şi astăzi oameni care vin în faţa Sfântului Potir fără a se fi pregătit în nici un fel. Această situaţie este evidenţiată şi de Sfântul Apostol Pavel, care afirmă următoarele: „Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea. De aceea, fraţii mei, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. Iar dacă îi este cuiva foame, să mănânce acasă, ca să nu vă adunaţi spre osândă. Celelalte însă le voi rândui când voi veni“ (I Corinteni 11, 27-34).
În perioada actuală se constată două atitudini eronate cu privire la primirea Împărtăşaniei. Fie regăsim persoane care nu se pregătesc în nici un fel şi vin să se împărtăşească doar pentru că „o face toată lumea“, fie ne confruntăm cu cazuri în care „nevrednicia“ este atât de apăsătoare, încât, deşi nu există impedimente serioase, creştinul respectiv refuză efectiv să se împărtăşească mai des de o dată pe an. În realitate, frecvenţa şi „vrednicia“ trebuie să le hotărască duhovnicul pe care ni l-am ales. De vreme ce avem binecuvântarea de a ne împărtăşi, nu mai trebuie să despicăm firul în patru şi să refuzăm să ne împărtăşim, motivând că nu suntem „vrednici“. Nu vom fi niciodată vrednici de acest dar şi tot ceea ce putem oferi este doar voinţa noastră de a ne schimba, căinţa pentru păcatele săvârşite şi credinţa că Dumnezeu nu este un stăpân dur şi aspru, ci un Tată iubitor, care ne vrea binele. De aceea, dacă dorim să primim Împărtăşania aşa cum se cuvine, trebuie să primim binecuvântarea duhovnicului în acest sens, să facem canonul de rugăciune rânduit şi să avem o inimă smerită în faţa Domnului. Cercetarea de sine de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în pasajul anterior nu trebuie confundată cu o scrupulozitate excesivă în care orice gând păcătos care ne trece prin minte ne opreşte de la Împărtăşanie. Nu trebuie să fim „drepţi“ pentru a primi Împărtăşania, în sensul fariseic al termenului, ci oameni care îşi recunosc neputinţele, căderile de fiecare clipă, patimile agasante, dar care compensează lipsa virtuţilor prin căinţă. În definitiv, cei bolnavi au nevoie de doctor, nu cei sănătoşi. Şi care medicament este mai bun pentru cel bolnav sufleteşte decât Sfânta Împărtăşanie, care se dă „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci“? Însă, ca orice medicament, acesta trebuie primit urmând indicaţiile aferente, iar aici intervine rolul părintelui duhovnic.