Asceza, curăția și milostenia
Farmecul Patericului ține și de frumusețea distinsă a formulelor scurte, dense, distilate, care se oferă spre meditație. În aceste cazuri fiecare detaliu contează, iar cititorul este invitat într-o călătorie a căutării sensurilor adânci. Uneori, părinții ne oferă și scurte povești, în tradiția orientală a parabolelor. După modelul lui Iisus, uneori parabola ne este explicată, alteori suntem chemați să contemplăm misterul. Una dintre apoftegmele ceva mai lungi care ne-au rămas de la avva Pimen este concentrată în jurul unei asemenea pilde cu parfum estic. Avva Pimen a fost vizitat de un mirean evlavios și se întâmpla ca tot atunci să se afle la bătrân mai mulți frați care voiau să îi ceară sfatul. Pe neașteptate, avva Pimen îi cere laicului venit în mănăstire să vorbească monahilor. Nimic mai surprinzător decât o asemenea intervenție. În mod previzibil, străinul refuză să spună un cuvânt călugărilor, dar, „silit de bătrân”, se prezintă scurt, apoi le zice o poveste. Îi avertizează că este un negustor de legume și că nu știe vorbi din scripturi. Povestea lui este una care se păstrează în tradiția creștină în forme puțin modificate. Mireanul vorbește despre un om care a vrut să meargă să îl vadă pe împărat. Prin urmare, a cerut ajutorul unor prieteni. Primul a fost de acord să vină până la jumătatea drumului, al doilea până la palatul împăratului, iar al treilea i-a zis: „Merg, intru în palat, stau, vorbesc și te duc la împărat”. În final este oferit ascultătorilor și tâlcul întregii povești: „Primul prieten este asceza, care îl conduce o bucată de drum; al doilea este curăția, care merge cu el până la cer; al treilea este milostivirea, care îl duce până la Împăratul Dumnezeu, cu îndrăzneală”.
Apoftegma îndeamnă la o serie de teme de reflecție. În primul rând se naște întrebarea privind sursa și posesorii cunoașterii și ai înțelepciunii. În clipa în care bătrânul Pimen invită mireanul să vorbească fraților din comunitatea monahală, el le arată că nu există un monopol al înțelepciunii. Dacă sursa este Duhul Sfânt, atunci statutul social sau intelectual al cuiva poate să fie cel mult un indicator, însă niciodată un garant al înțelepciunii. Apoi ni se arată că înțelepciunea are o strânsă legătură cu smerenia. Înțelepciunea nu se expune niciodată, nu se oferă ca o priveliște despuiată, e gata mereu să tacă, dar e totuși dispusă, atunci când este necesar, să vorbească. Acesta este așadar contextul în care ni se spune povestea. Iar povestea este doar o invitație într-o călătorie hermeneutică, pentru că ea vorbește doar atât cât ești deschis să înțelegi.
Simbolurile poveștii sunt prezentate de povestitor, dar asta nu o face mai puțin disponibilă interpretărilor, nu anulează întrebările din perspectiva cărora poate fi abordată. Iar întrebarea centrală privește tocmai superioritatea milostivirii. De ce este ea mai importantă decât celelalte virtuți? De ce milostivirea este prietenul care te duce până în intimitatea lui Dumnezeu în vreme ce asceza și curăția nu reușesc? Dacă privim cu atenție cele trei virtuți, o să vedem, în primul rând, că asceza și curăția sunt virtuți ne-relaționale. Prin urmare, ele sunt doar forme de pregătire pentru întâlnire. Milostivirea este manifestare a conștiinței Adamului total, a unității întregului neam omenesc. Fiind milostiv față de altcineva, dai mărturie privind unitatea dintre tine și el, anulezi distanțele și începi să zărești adevărul. Nu în zadar în rugăciunea Tatăl nostru cerem lui Dumnezeu să ne ierte așa cum și noi iertăm. Și tot în același sens, în capitolul 25 din Evanghelia după Matei vedem cum milostenia este criteriu pentru Judecata finală.
Toate acestea nu sunt altceva decât scurte deschideri spre sensurile poveștii, care ne ia de mână și ne invită să începem o călătorie în căutarea înțelegerii.