Asceză și contemplație în gândirea Sfântului Simeon Noul Teolog

Sfântul Simeon Noul Teolog a pus un accent deosebit pe curățirea de patimi, pe rugăciune și contemplație. Părintele profesor Constantin Pătuleanu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, în generosul dialog dăruit ascultătorilor Radio TRINITAS al Patriarhiei Române, a oferit câteva interpretări teologice din principalele învățături despre rugăciune și asceză ale Sfântului Simeon Noul Teolog, folositoare lucrării creștinilor doritori de viață curată. 

Care ar fi principalele învăță­turi desprinse din opera Sfântului Simeon Noul Teolog?

Teologia Sfântului Simeon se încadrează în tradiția învățăturii pă­rin­ților anteriori despre desăvâr­și­re, care cuprinde trei trepte: a) cu­ră­țirea de patimi și dobândirea vir­tuților și a nepătimirii, ca primă etapă a urcușului duhovnicesc; b) contemplarea nepătimașă a rațiunilor dumnezeiești ale lucrurilor; c) unirea cu Dumnezeu sau cu Hristos prin Duhul Sfânt.

Sfântul Simeon descrie procesul curățirii de păcate într-un mod foarte sugestiv. El compară pe cel ce se ne­voiește în asceză cu poporul ales, care s-a mutat din Egipt în pământul făgăduinței, arătând că, pe de o parte, ieșirea poporului ales din robia faraonică înseamnă trecerea din starea de robie la starea de libertate - vorbește aici de o libertate fizică. Și aseamănă această ieșire din robia faraonică spre țara libertății cu ieșirea din robia păcatului, trecând astfel: „de la robie la libertate, de la întuneric la lumină și din prinsoare a revenit în țara proprie”.¹ Tot așa, subliniază Sfântul Simeon, „mintea noastră obișnuiește să se mute de la împătimire la nepătimire, de la robia patimilor la libertatea duhului și de la închipuirea contrară firii, pe care legea o numește prinsoare, la înăl­ța­rea mai presus de fire, de la marea agitată a vieții la starea senină cea din afara lumii, de la amărăciunea grijilor și supărărilor vieții la dulcea­ța negrăită și la lipsa de grijă în pri­vința oricărui lucru pământesc, de la pofta, de la frământarea și de la tulburarea cu privire la multe, la ali­pirea deplină și la dragostea față de Cel Unul”.²

O notă distinctă a gândirii Sfântului Simeon este accentul pus de acesta pe simțirea lui Dumnezeu, pe conștiință, lumină și iubire. Toate acestea stau în legătură între ele, dar și cu învățătura Părinților despre curățirea de patimi sau despre dobândirea virtuților, care culminează în nepătimire, în iubirea de Dumnezeu și în vederea Lui. Sim­ți­rea și vederea lui Dumnezeu (contemplarea), încă din timpul vieții, vin în urma procesului de purificare de patimi, care constituie condiția necesară pentru mântuire. Sfântul Simeon acordă persoanei umane o valoare netrecătoare. El pune accent deosebit pe cunoștință, întrucât omul își poate adânci propria-i cunoștință numai în relație cu ceilalți semeni, dar și în relație cu Dumnezeu, pentru a atinge desăvârșirea.

„Cel ce nu a îmbrăcat chipul Domnului nostru Iisus Hristos, al Omului ceresc și Dumnezeu, peste omul ra­țional și mintal, cu bună simțire și întru cunoștință, e încă numai sân­ge și carne. El nu poate primi sim­țirea slavei duhovnicești prin cuvânt (rațiune), precum nici cei orbi din naștere nu pot cunoaște numai prin cuvânt (rațiune) lumina soarelui”.³

De aceea Sfântul Simeon leagă cunoașterea autentică a lui Dumnezeu și a rațiunilor Sale din univers de lumină, de contemplație și de rugăciune. Nichita Stethatul, biograful Sfântului Simeon, atrage atenția asupra faptului că scrierile și teologia Sfântului Simeon nu sunt pe măsura înțelegerii tuturor, întrucât lumina dumnezeiască ce strălucește din exprimările lui dumnezeiești nu poate fi înțeleasă de toți. Pentru a fi înțe­lea­să, ea cere o rațiune sănătoasă și dreaptă, înseamnă „experien­ță în Duhul lui Dumnezeu” și o cufundare deplină în „adâncimile dumne­ze­iești”. Cel ce tinde spre această cu­noaș­tere are nevoie de curățirea de patimi, dar și de intervenția Duhului: „Să se curățească și să se lumineze, să-și limpezească vederea prin Duhul și să înainteze la contemplarea întregii creații, devenind cu totul străin lucrurilor văzute, pentru ca astfel să atragă la sine puterea harului și să se umple de lumina cea dumnezeiască”.

Căci, zice Nichita Stethatul: „Adân­­cimile Duhului nu le pot contempla decât aceia care, datorită unei curățiri depline, sunt luminați de lumina nesfârșită a lui Dumnezeu”.⁴

Vă rog, vorbiți-ne despre impor­tanța legăturii dintre lumină și cunoștință, în viziunea Sfântului Simeon Noul Teolog.

Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază că lumina și cunoștința sunt strâns legate una de alta, adică sunt interdependente și chiar interschimbabile: „Iar când auzi de «lumina cu­noștinței», ca să te lămurim în toa­te, să nu presupui că e numai cunoștința celor spuse fără lumină. Căci n-a grăit numai de istorisire sau de cuvântul cunoștinței, ci de «lumina cunoștinței» sau de «cunoș­tința luminii», adică de faptul că lumina aduce cunoștința în noi”.⁵

Cunoașterea lui Dumnezeu în gândirea Noului Teolog nu e un scop în sine, ci ea este dată celui ce se ne­voiește, doar pentru a putea contempla lumina: „Căci altfel nu poate cunoaște cineva pe Dumnezeu, decât în vederea (contemplarea) luminii trimisă de El”.

Accesul la cunoaștere se poate face pe diferite căi. Există o cu­noaș­tere catafatică sau pozitivă și o alta apofatică sau negativă, pe una o numim cunoaștere indirectă, pe alta cunoaștere directă. Sfântul Simeon vorbește și el de această cunoaștere indirectă, definind-o ca incompletă și limitată: „Când cineva istorisește unora despre vreun om sau despre vreun oraș, el vorbește către ei despre cele ce le-a privit și le-a văzut, iar cei ce ascultă, întrucât n-au văzut pe omul sau orașul despre care aud, nu pot cunoaște numai din auz cele privitoare la acel om sau la acel oraș, ca cel ce le-a văzut și le istorisește”.

Incompletitudinea acestui tip de cunoaștere este și mai gravă atunci când dorim să grăim despre adâncul de taină al lui Dumnezeu, despre lumina Lui necreată: „Tot așa nimeni nu poate grăi despre Ierusalimul de Sus și despre Dumnezeu Cel nevăzut, Care locuiește în el, despre slava și persoana Lui și despre lucrarea și puterea Preasfântului Duh, deci, despre lumină, dacă nu vede (contemplă) mai întâi însăși lumina cu ochii sufletului și nu cunoaște întocmai iluminările și lucrările Lui în sine însuși”.⁶

Cunoașterea din auzire este una indirectă și incompletă, chiar și atunci când se naște din cercetarea Scripturilor, după cum mărturisește și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ar fi trebuit să nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viață curată, încât Duhul să fi ținut locul Scripturilor în sufletele noastre, ... iar după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot așa ar fi trebuit ca și inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul cel Sfânt”.⁷

Așadar, cunoașterea lui Dumnezeu înseamnă infinit mai mult, cere de la noi asceză și purificare de patimi, rugăciune și contemplare. În viziunea Noului Teolog, singură vederea duhovnicească, căci despre aceasta vorbește Sfântul Simeon, poate produce în noi cunoașterea desăvârșită, care e o cunoaștere în lumină, întrucât Dumnezeu e lumină: „Dar și când aude din Dumne­ze­ieștile Scripturi pe cei ce au văzut pe Dumnezeu grăind prin ele, numai prin Duhul Sfânt e învățat despre ele. De aceea nici nu poate zice că a cunoscut pe Dumnezeu numai din auzirea aceasta. Căci pe Cel ce nu L-a văzut cum poate să-L cunoască? Dacă singură vederea produce în noi cunoștința desăvârșită a celui văzut de noi oamenii, cum ar produce în noi numai auzirea, cunoș­tința lui Dumnezeu? Dumnezeu e lumină și vederea Lui e ca o lumină. Deci, în vederea luminii ne e dată prima cunoștință că există Dumnezeu”.⁸

 

Note:

1. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice și practice, pp. 41-42.

2. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice și practice, pp. 41-42.

3. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice și practice, p. 31.

4. Nichita Stethatul, Despre Cartea Imnele Iubirii Dumnezeiești, p. 323.

5. Sfântul Simeon Noul Teolog, A cincea cuvântare morală, Întâietatea vederii, Filocalia, vol. 6, București, 1977, pp. 192-193.

6. Sfântul Simeon Noul Teolog, A cincea cuvântare morală, pp. 192-193

7. Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilia a XLIX-a la Matei”, V, în: Scrieri III. Omilii la Matei (Părinți și Scriitori Bisericești, 23), trad., introd., indici și note de pr. Dumitru Fecioru, Bucu­rești, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p. 15.

8. Sfântul Simeon Noul Teolog, A cincea cuvântare morală, pp. 192-193.