„Scrierile mamei sunt patrimoniul meu sufletesc”

Se împlinesc astăzi nouă ani de la trecerea la Domnul a Lidiei Stăniloae (1933‑2017), fiica Sfântului Părinte Dumitru Stăniloae. A fost fiziciană, dar și poetă, eseistă și romaniceră. Și‑a început cariera în 1970, publicând trei volume de poezii. După ce a emigrat în Germania, a scris proză și eseuri. Dumitru Horia Ionescu, fiul scriitoarei, ne împărtășește câteva amintiri și gânduri despre activitatea literară a mamei sale.

Domnule Dumitru Horia Ionescu, mama dumneavoastră a fost o poetă cunoscută înainte de plecarea din țară în 1984, publicase deja trei volume de poeme. Ulterior, a scris numai proză, fie că vorbim de romane, de memorialistică sau de eseuri. V‑a spus vreodată de ce a renunțat la poezie?

La câteva săptămâni după sosirea în Germania, a început să scrie primul său roman, „Raiul inocenților”, care a fost publicat ulterior de Editura Humanitas și a apărut în mai multe ediții. Mi‑a spus că, trăind în libertate, putea să spună lucrurilor pe nume, fără să‑și ascundă credința în Dumnezeu, gândurile și idealurile. Eram la începutul exilului în Germania, nu era deloc clar unde ar putea publica acest roman, dar dorința ei de libertate s‑a manifestat imediat prin nevoia de a așeza pe hârtie întregul său crez existențial. Mi‑a spus de mai multe ori că poezia nu mai era pentru ea forma literară prin care se simțea reprezentată artistic. Nu a insistat mult asupra acestei afirmații, ea nu era cea care să vorbească mult despre sine. Poetica oferea, evident, posibilitatea unei exprimări lirice, prin care adevărul să fie prezentat cu ajutorul simbolurilor și al metaforelor, uneori doar sugerate cititorului. Poemele Lidiei Stăniloae sunt o codificare a propriilor sentimente religioase și a temelor teologice fundamentale, nuanțate stilistic, ea rămânând fidelă adevărului dogmatic revelat, dar filtrat prin prisma sensibilă a propriei evlavii.

Din acest motiv, ea a scris poezie religioasă, dar, spre deosebire de alte poetese și alți poeți, nu era interesată să întrebuințeze limbajul strict evlavios pentru a‑l integra în normele poetice consacrate, ca o continuare a textelor din colinde, obținând acum poeme cu abordare lingvistică doctă, în locul celei folclorice. Poezia Lidiei Stăniloae este un crez intelectual exprimat clar, ea fiind atât teologie, cât și mărturisire de credință creștină exprimată cu curaj și simț estetic, într‑un timp când religia era interzisă. Abordarea ei nu era cu siguranță teoretică, ci evident practică și fundamentată pe condițiile reale de supraviețuire duhovnicească, necesare atunci. Dovedea, astfel, că se poate mărturisi public credința în Dumnezeu, că poezia este rugăciune, dorință de dialog cu divinitatea și sete de libertate exprimată prin crez artistic nealterat ori subminat de constrângerile ideologice ale acelor timpuri triste.

Nu cred că mama a renunțat la scrisul de poezie doar pentru că beneficia dintr‑odată de alte căi de comunicare intelectuală prin care să‑și transmită mesajul dorit. A fost mai mult ceva instinctiv. Un artist experimentează neîncetat. Nu se poate altfel, este firesc așa. Părăsind poezia, ea a încheiat un capitol din viață și a deschis un altul.

Cum vă explicați faptul că s‑a adaptat destul de repede și de bine la viața culturală germană, având în vedere că a scris romanul istoric „Zähringerblutt”, despre întemeietorii orașului Freiburg, care s‑a și bucurat de mare succes acolo?

A venit în Germania când împlinise 50 de ani. Dar în Sibiu, unde s‑a născut, a frecventat școala germană, vorbea foarte bine germana și avea cunoștințe solide de literatură și muzică germană clasică. A avut și șansa să se reîntâlnească aici, la Freiburg, cu câteva colege de școală din Sibiu, cu care a reînnodat imediat vechea prietenie. A fost foarte interesant, pentru că, deși nu se mai văzuseră de decenii, era ca și cum s‑ar fi despărțit ieri. Spunea foarte des că se simte la Freiburg ca la Sibiu. Din acest motiv, și dorința de a scrie romanul despre înființarea orașului Freiburg, cu titlul „Zähringerblutt”, care în traducere directă înseamnă sângele familiei Zähringer, dar care este și termenul consacrat când se vorbește despre descendenții familiei Zähringer. Această familie nobilă de origine suabă a dominat în Evul Mediu sud‑vestul Germaniei, adică bazinul inferior al Rinului până la Masivul Pădurea Neagră și nordul german al Elveției. A rămas în istorie prin faptul că a fondat șapte orașe, între care Freiburg în Germania, Fribourg și Berna în Elveția. Oamenii care se stabileau în aceste orașe erau liberi, deoarece nu depindeau în nici un fel de familia nobiliară fondatoare a localității și aveau dreptul de a se organiza social, economic și politic după cum doreau. Femeile dețineau dreptul de proprietate și de moștenire, ceea ce nu era de la sine înțeles la acea vreme. Toate aceste orașe aveau permisiunea de a organiza piețe, familia nobiliară rezervându‑și dreptul de a controla toate cântarele negustorilor și de a asigura buna organizare a activității comerciale. Din acest motiv, percepea o taxă. Era un model simplu, dar inteligent, prin care atât întemeietorii orașului, cât și locuitorii acestuia profitau.

Într‑un interviu acordat postului de radio SWR Kultur, cu ocazia prezentării cărții organizate de Primăria orașului Freiburg, mama a recunoscut că a scris acest roman ca semn de recunoștință pentru că și acum locuitorii orașului Freiburg, în ciuda multor necazuri avute de‑a lungul istoriei, au păstrat tradiția libertății și a toleranței pe baza căreia s‑a întemeiat această comunitate. Ulterior, ea și‑a tradus singură romanul în limba română, publicându‑l la Editura Humanitas, cu titlul „Moștenitoarea”. Titlul german ar fi fost greu de explicat în limba română.

Cunoaștem din biografia scriitoarei că a lucrat în cadrul Universității din Freiburg, dar a susținut și o serie de conferințe atât în Germania, cât și în Franța și Belgia. Care erau temele abordate și cărui fel de public se adresa?

A lucrat timp de zece ani ca fiziciană la Universitatea din Freiburg, până la pensionare. A ținut conferințe în diferite locuri, ca invitată a comunităților românești din acele orașe. Ea vorbea despre bunicul meu, despre familia noastră dar, și tot mai mult, despre cărțile pe care le scrisese. Îi încuraja pe cei care se hotărâseră să trăiască în diasporă, spunându‑le că este posibil să te adaptezi la condițiile locale, fără a renunța la modul de viață propriu, pentru că ea continua să fie româncă și creștină ortodoxă. Exemplul ei demonstra că o asemenea abordare este posibilă, chiar necesară. Ancorarea într‑un mod de viață care ne caracterizează, pe care‑l cunoaștem și care ne definește, ne oferă șansa de a găsi puterea să depășim în mare măsură sentimentul de nostalgie, când simțim dorul greu de stăpânit pentru ceea ce am lăsat în urmă, plecând de acasă. Chiar dacă știm că despărțirea nu e definitivă, ci doar limitată în timp, fiindcă, măcar în concediu, ne vom reîntoarce acolo de unde suntem cu adevărat. A susține cu politețe, încredere în sine și demnitate ceea ce suntem și de unde venim reprezintă cartea noastră de vizită, felul în care noi ne prezentăm celor cu care, inevitabil, intrăm în legătură atunci când trăim în străinătate. Indiferent dacă la locul de muncă, cu colegii de serviciu, sau acasă, la noua noastră adresă, cu vecinii noștri. Sinceritatea și încrederea în ceea ce suntem reprezintă specificul nostru, constituie contribuția noastră la viața comunitară din acel loc și dorința de a juca un rol activ din acest punct de vedere. Dacă ne ascundem, dacă nu suntem siguri că vrem să ne arătăm așa cum suntem sau, mai rău, dacă inventăm o origine falsă, cu care vrem să ne prezentăm lumii, atunci încep necazurile. Așa ratăm intrarea în noua societate unde dorim să trăim și să coexistăm, fiindcă pierdem încrederea pe care ceilalți o investesc în noi. Și, evident, mai susținea mama, să vorbim cu copiii limba română. Suntem cam singura națiune care are această problemă. Interesant argumentul adulților că odraslele lor sunt prea deștepte pentru a mai vorbi limba română.

Cum ați receptat scrierile mamei? Care dintre poemele ei vă sunt cele mai dragi?

Am fost încă din copilărie foarte mândru de activitatea literară a mamei mele. Era ceva ce alți copii nu aveau. Bun, acesta a fost doar un simplu gând copilăresc. Mama și bunicii m‑au implicat încă din copilăria mea în activitatea lor culturală. Era pentru mine normal să fiu dus la conferințe, la spectacole sau în vizite în case unde nu erau și alți copii. Unii se mirau cum pot să stau atât de liniștit, dar nu‑mi era greu. Mă obișnuisem și îmi plăcea. Aveam 8 ani când a apărut prima cronică literară, la primul volum de poezii al mamei, în revista „România literară”. Mi‑am spart pușculița, m‑am dus la chioșcul de ziare și am cumpărat toate exemplarele pe care le‑am găsit acolo. Le distribuiam gratuit în curte pe Calea Moșilor, unde locuiam noi atunci. Evident că bunica m‑a oprit după câteva minute și evident că mi‑au dat toți banii înapoi, cu o altă pușculiță. Pentru o vreme, am avut prin casă, peste tot, exemplare ale revistei.

Recitesc cu mare bucurie ceea ce a scris ea. Scrierile mamei sunt patrimoniul meu sufletesc, inepuizabil și de neuitat. Aș reda aici poezia „Anii păuni”, care i‑a plăcut părintelui N. Steinhardt atât de mult, încât a scris o cronică literară doar pentru această poezie, pe care a publicat‑o în revista „Viața Românească”.

ANII PĂUNI

Anii, păuni cu coadă rotată.
Trece câte‑o zi - pană colorată -,
se‑nfoaie printre straturi de clematite;
aşa se‑nfoaie anii, pasă‑mi‑te:
îşi ascultă glasurile chemând, ţipând,
oare când or tăcea, oare când?
Nimeni nu le‑a spus că‑s afoni, n‑au glas,
că penele‑n toţi spinii le‑au rămas,
că ochii le strălucesc, mărgele fără rost,
că printre‑naripaţi păunul e cel mai prost.
Îşi arată ţanţoşi coada minunată
şi se tot duc, parcă n‑ar fi fost niciodată.
Ca‑ntr‑o cămară cu bric‑à‑bracuri uitate,
zac de‑a valma ifose de eternitate
păuni de porţelan, negri, roşii, argintii,
planşete de morţi şi de vii,
paraşute pentru tărâmul minunii,
ce nu se deschid
prăvălite, sfâşiate pe stânci aspre de vid,
trăsuri fără roţi şi fără coviltir
la care s‑au înhămat visele, mai abitir
decât gloabele triste şi răpciugoase,
schelete de zâmbete, schelete de oase,
perechi de zăbale şi cozi de comete,
priviri piezişe, otrăvuri încete.
Şi anii păuni, păsări lucitoare
nu se mai satură să se‑nfoaie în soare,
orătănii stupide zbârlindu‑şi penajul ciuntit -
în ce ierburi amare trebuia şi nu v‑aţi oprit?
Unde v‑a pierit coada cea minunată?
Vă tot duceţi, parcă n‑aţi fi fost niciodată.

Care dintre reușitele sale literare a bucurat‑o cel mai mult?

Greu de răspuns la această întrebare. Cred că toate. Dar într‑un anumit fel, al ei. Interiorizat. Când termina ceva de scris, era la fel ca și când termina de citit o carte. Era ceva ce se încheia, ca un fel de final. Apoi, evident că făcea foarte conștiincios corecturile pe script. Se bucura când cărțile arătau frumos. A desenat singură doar o copertă, cea de la volumul de poezii „Întâlnire cu Dumnezeu”. A ținut mult la ceea ce a scris, dar era preocupată de următorul proiect. Trăia în viitor.

Povestiți‑ne despre atmosfera din familie când se strângeau la București, acasă la familia Stăniloae, prieteni din sfera literară? Ce se discuta la acele întâlniri? Participa și bunicul la discuții?

În casa bunicilor mei am cunoscut multe dintre personalitățile culturale reprezentative ale acelor ani. Scriitori, compozitori, regizori care veneau să‑l cunoască pe bunicul meu, dorind să descopere o dimensiune spirituală a vieții pe care nu aveau cum să o găsească într‑un alt loc. Mulți dintre ei se spovedeau și intrau în acest fel pentru prima dată în contact cu credința creștină. Unii dintre ei au fost botezați sau cununați de bunicul meu. Uneori, în câte o seară, se formau pe neașteptate adevărate mici cenacluri literare. De multe ori scriitori cunoscuți cereau părerea bunicului asupra a ceea ce tocmai scriau. Bunicul meu era foarte implicat în discuțiile culturale ale acelor timpuri, având o părere proprie pe care o exprima clar și răspicat. Nu i se permitea să publice, numele lui era cenzurat. Totuși, opinia sa era cunoscută, respectată și apreciată. Atât mama, cât și eu ne‑am format în acest mediu cultural în care trăiau bunicii mei. Amândoi au fost intelectuali în adevăratul sens al termenului.

Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae a făcut o exegeză amplă a întregii opere poetice a fiicei sale, analizându‑i poezia mai ales din perspectivă teologică. Ce părere a avut poeta despre aceasta?

Da, este adevărat. Textul este un cadou al bunicului pentru mama, el alcătuind și antologia de poezii pe care le‑a cuprins în volumul „Întâlnire cu Dumnezeu”. Este ultimul text pe care l‑a scris înainte de trecerea sa la cele veșnice. A fost o formă de rămas-bun, de despărțire tandră, în felul în care el înțelegea acest lucru. Nici el, și nici mama nu erau oamenii care să‑și arate sentimentele prin gesturi spectaculoase. Preferau un mod de exprimare simbolic, discret. În timpul când mama scria poezie, bunicul meu descoperea, și era fericit din acest motiv, cunoștințele teologice ale mamei și exprimarea pe care ea o dădea în versuri unor teme fundamentale din teologie. A fost pentru el o surpriză, pentru că cei doi nu discutau teologie și bunicul nu știa că teologia era o preocupare a mamei. S‑a gândit că pentru cititor nu era poate atât de ușor să descopere acest simbolism poetic al ei și a dorit să lase în scris un îndrumar explicativ. Mama a ținut să facă ea coperta acestei cărți. Este dovada legăturii sufletești pe care a avut‑o cu această carte.