„Rânduiala este respirația vieții monahale”

În perioadele de pregătire pentru marile praznice, postul, rugăciunea şi nevoinţele duhovniceşti însoţesc viaţa de zi cu zi a credincioşilor şi mai ales a monahilor. Despre nevoinţele monahilor în timpul Postului Mare, despre chemarea la monahism şi călătoria spirituală a celui care intră şi rămâne să trăiască în obştea mănăstirească am discutat cu monahia Ecaterina Istrate, stareţa Schitului „Naşterea Maicii Domnului” din Bazna, judeţul Sibiu.

Ne aflăm în perioada Postului Mare, în care ne pregătim duhovniceşte pentru praznicul Învierii Domnului. De unde trebuie să pornim în acest urcuş duhovnicesc şi care sunt treptele pe care trebuie să le urcăm în această călătorie spirituală prin Postul Mare?

În primul rând, Postul Mare este pentru mine, în fiecare an, o chemare la întoarcerea acasă - acasă în inimă… Viața alături și în Hristos ne-a învățat că „o inimă înfrântă și rănită” Îl atrage pe Dumnezeu spre noi, El se pleacă asupra ei, a inimii, și o întărește. Cum o întărește? Sunt mai multe căi duhovnicești, dar eu m-aș opri la una, și anume Cuvântul lui Dumnezeu, pe care omul îl dobân­dește în inimă prin rugăciune, prin citirea Sfintei Scripturi, a învă­țăturilor Sfin­ților Părinți, prin participarea cu atenție, cu asumare și cu ­bucurie la programul liturgic. Acest cuvânt de la Dumnezeu ne poate schimba viața și chiar ne reîn­noiește duhul. Dintotdeauna am avut bucuria cuvântului scris, a rostirii rugăciunilor, a lecturii cărților sfinte.

În al doilea rând, nu putem începe acest drum altfel decât prin pocăință sinceră, prin zdrobirea inimii și recunoașterea dorului după Dumnezeu. Ce înseamnă aceasta? Că trupul omului trăiește pe pământ, dar duhul lui „cercetează adâncurile lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 10) sau cum ne descoperă psalmistul: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin” (Ps. 15, 8). Cu alte ­cuvinte, să avem o stare de pre­zență permanentă a lui Dumnezeu, fiind încredințați că suntem în atenția Lui, că trebuie să Îi acordăm toată atenția noastră. De asemenea, ajută mult și răbdarea în vie­țuirea zilnică cu noi, cu ceilalți, în fața tuturor evenimentelor, câteodată banale, uneori bogate în provocări pozitive sau negative. Și exercițiul smereniei, care deschide ușa lucrărilor duhov­nicești. Apoi vin firesc spovedania curată, cu cercetare atentă, mai multă rugăciune, mai multă iertare și iarăși răbdare, mai puțină iscodire a lucrurilor neplăcute, mai puțină judecată față de ceilalți. De fapt, Sfântul Efrem Sirul, în rugăciunea pe care începem să o rostim încă din ziua de miercuri din săptămâna albă și care ne va însoți până în Vinerea Floriilor, sintetizează un comportament de bune practici pentru noi toți, o disciplină trupească și sufletească potrivită nu doar în post. Totodată, Sfântul Ioan Gură de Aur ne amintește: „Postul adevărat este depărtarea de răutate”. Dacă urcăm aceste trepte cu smerenie, ajungem la bucuria Învierii ca la o lumină care vine dinăuntru.

„Mănăstirea este precum un atelier”

Ce nevoinţe, ascultări deosebite sunt în această perioadă în mănăstiri? Există un program duhovnicesc special în Postul Mare în aşezământul pe care îl conduceţi?

Viața în mănăstire este sau ar trebui să fie o viață deosebită, specială, iar monahismul rămâne un chip minunat de viețuire și nu de supraviețuire. Mănăstirea este precum un atelier, iar viețuirea aici îl șlefuiește pe monah, netezește asperitățile, denivelările sufletești, trupești, chiar intelectuale și culturale, îl învață pe monah că poate evolua, se poate apropia sigur de Dumnezeu trăind poate aparent monoton, înțelegând sensul multor lucruri uneori după multă vreme de încercare, de neliniște. Și totuși, stând câteodată la marginea prăpastiei deznădejdii, dar nu ­deznădăjduind, își poate revărsa inima înaintea lui Dumnezeu. Datoria monahilor este viața monahală, iar mănăstirea rămâne un lăcaș de bucurie, dar și de po­căință, un loc de recu­noștință și un loc unde poți plânge, mai des, după Acasă. În mănăstire, Postul Mare se trăiește altfel și îndrăznesc să spun că schimbă aerul. Totul devine mai tăcut, mai adânc. Solemnitatea slujbelor, res­pectarea tipicului, cuvintele rostite: „Blagosloviți și iertați!”, postul mai aspru, liniștea ce vorbește despre tăcerile de Sus, toate acestea ne desprind de pământ, de lucrurile lumești, pentru a deveni chip adevărat al lui Dumnezeu. Poate și de aceea oamenii caută și cercetează mai mult mănăstirile, pentru că simt liniștea mai pregnant și faptul că în această liniște de Sus își întăresc puterile sufletești și legătura cu Dumnezeu. Iar noi dorim să nu fim doar administratori, păzitori sau îngrijitori ai locului, ci și lucrători și mesageri ai lui Dumnezeu. În această perioadă încercăm să lăsăm deoparte lucrurile nee­sen­țiale și să facem mai mult loc rugăciunii, să vorbim mai mult cu Dumnezeu. Desigur că nu vom neglija activitățile curente din mănăstire, dar încercăm să lucrăm în mai multă liniște. Ne amintim de Prorocița Ana din Vechiul Testament, care spunea: „Dumnezeu dă rugăciune celui ce se roagă” (I Regi 2, 9). Liturghia Darurilor înainte sfințite care se săvârșește în timpul săptămânilor din Postul Mare implică o ne­voință în plus pentru cei care vor să se împăr­tă­șească, căci se să­vârșește după-amiază, participăm la slujbele specifice acestei ­perioade, care au rugăciuni mai lungi, citim mai mult Scriptura, Psaltirea, ne cercetăm mai atent conștiința. Masa este mai simplă, dar sufletul se hrănește mai mult. Un Părinte din pustie spunea: „Dă sânge și ia Duh”. În Postul Mare înțelegi mai bine acest cuvânt: puțină jertfă aduce mult har.

Care sunt cele mai mari ispite pe care monahii şi monahiile trebuie să le depăşească în perioada de post şi nu numai: neascultarea, invidia, mânia etc.? Şi de ce sunt cele mai păguboase?

Cred că cea mai grea ispită și cădere o reprezintă neîmplinirea făgă­duințelor monahale, a celor trei: ascultarea, fecioria și neagoniseala. Cu siguranță, ispitele nu sunt spectaculoase, ci foarte fine. Vin adesea sub forma gândurilor: o supărare mică, o comparație, o nemulțumire. Neascultarea, mândria, judecarea aproapelui și descurajarea sunt încercări permanente. Cea mai grea rămâne mândria, pentru că se strecoară și în lucrurile bune. Sfântul Isaac Sirul spune că „unde a căzut satana, acolo cade și monahul” - adică în mândrie. În mănăstire înveți că lupta cea mare nu este cu lumea, ci cu tine însuți. De multe ori ajungi să te cerți în gând cu tine, cu ceilalți, să reiei scenarii ale momentelor care te-au supărat, încercând să schimbi, măcar în minte, evenimentul care te-a tulburat. De­sigur că timpul nu îl putem întoarce, ce am greșit, ce ni s-a greșit, se poate repara doar prin iertare sinceră, cu atenție să nu repetăm greșeala, să evităm săvârșirea unor noi greșeli. Viața în mănăstire m-a învățat că orice ispită, dacă nu e poruncită de Dumnezeu, e măcar îngăduită și ceea ce ne definește spiritual nu e felul încercării, ci modul în care o trecem, o depășim, folosul sau paguba cu care rămânem. Tăierea voii prin ascultare naște sfinți și spunea Sfântul Efrem Katunakiotul că monahii care fac ascultare vor fi bogați în rugăciune și vor avea duhul po­căinței, care este ca un cerc de foc în jurul monahului care îl păzește pe monah să nu cadă. Taina mântuirii este recu­noaș­terea că întotdeauna iubirea lui Dumnezeu ne așteaptă, că întotdeauna o voce ne ghidează cu iubire către un Tată care ne veghează.

„Nu este o poziție de cinste, ci de slujire”

Ce provocări există în conducerea unei mănăstiri, a unui aşezământ monahal? Este diferită viaţa monahală a unei stareţe faţă de o simplă monahie?

Îmi amintesc de cuvintele unui stareț cu viață sfântă, Sfântul Sofronie, care spunea: „Atunci când le vorbești monahilor, vor­bește-le despre ascultare, iar când le vorbești mirenilor, vor­bește-le despre rugăciune”. Ascultare, ascultare și iar ascultare. Viața unei starețe este, mai mult decât orice, o cruce tăcută. Dacă monahia are mai mult timp pentru liniște, stareța poartă grija tuturor, iar aceasta este o adevărată luptă. Dacă o putem odihni sufletește pe stareță cu ascultarea noastră atunci nu doar că sporim duhov­nicește, ci și mănăstirea noastră este binecuvântată. Sunt și multe momente în care trebuie să asculți, să mângâi, să iei decizii grele, să nu ai inima de piatră și după toate acestea să rămâi în pace. Nu este o poziție de cinste, ci de slujire. Vă asigur că de cele mai multe ori nu fac, nu spun ceea ce aș dori, ci ceea ce se ­impune, ce este nevoie într-un anumit moment, într-o anume împrejurare, într-un anumit loc. Am învățat, încă învăț, să fac și să spun ceea ce cere locul, momentul, indiferent de cât de ușor sau greu îmi este mie. Cuvântul ­Avvei Pimen este foarte grăitor: „Păstorul adevărat își pune sufletul pentru oi”. Simți mai apăsat că vei da răspuns înaintea lui Dumnezeu nu doar pentru tine, ci și pentru sufletele încre­dințate, că ești responsabil de bunăstarea, de siguranța oamenilor și a lucrurilor.

Există anumite provocări specifice unui aşezământ monahal de maici?

Am citit cândva, pe un site ortodox, o întrebare a unei tinere sau doamne: Care sunt condițiile pentru a intra într-o mănăstire de maici? Există o limită de vârstă? Sigur că am admirat gândul acelei tinere sau doamne, dar am stat și m-am gândit că viața duhovnicească poate să înceapă de la lucruri mărunte și să se încheie cu marele dar al mântuirii. Nu este necesar să îndeplinești multe și dificile condiții ca să devii monah, deși mai apoi totul devine un proces riguros, cu reguli canonice și administrative: mai întâi e nevoie de o dorință sinceră, de neschimbat și după o perioadă de probă, în care sora este atent și obiectiv urmărită și îndrumată, ierarhul locului acordă binecuvântarea pentru a intra în obștea monahală.

Se știe că în anii din urmă sunt tot mai puțini tineri care doresc să îmbrățișeze viața monahală. Mulți din viețuitorii din mănăstiri sunt dintre cei care, ca și mine, am ales să devenim monahi în anii 1990-2000. Lumea contemporană are provocările ei, unele foarte atrăgătoare, ispititoare pentru tineri, iar mănăstirile nu oferă asemenea atracții. În mănăstire, alternativa e câteodată un loc în care pare că nu se întâmplă nimic: același program de slujbe, de ascultări, aceiași oameni cu care te întâlnești în biserică, la masă, la lucru… În obștile de maici se simte adesea o sensibilitate mai mare. Uneori aceasta devine încercare, dacă nu este luminată de rugăciune. Dar tocmai această sensibilitate aduce și multă frumusețe: delicatețe, grijă, jertfă tăcută. Noi suntem o mănăstire mică, cu puține viețui­toare și dacă nu ai bucuria rugăciunii și liniștii cu tine, cu ceilalți, a tăcerii înconjurătoare, locul poate să devină împovărător.

Dar Sfântul Porfirie spunea că „dragostea smerită vindecă totul”. Aceasta încercăm și noi: o iubire discretă, calmă, căci oamenii cresc după specificul locului, sunt ucenicii locului în care trăiesc. 

„Fără aceste reguli am fi ca la turnul Babel”

Ce ascultări, reguli monahale, norme aplicaţi în aşezământul pe care îl conduceţi şi cât de importante sunt ele atât pentru Schitul Bazna, cât şi pentru orice mănăstire, în general?

Rânduiala este respirația vieții monahale. Fără ea sufletul se risipește. Sfântul Varsanufie spune că dacă monahul face ascultare de nouă ori din zece, înseamnă că cele nouă dăți au fost în acord cu voia sa. Această ascultare se dobândește în obște și prin respectarea rânduielii. În obștea monahală, cei care o alcătuiesc provin din locuri diferite aduși de pronia lui Dumnezeu, iar fără aceste reguli am fi ca la turnul Babel. Ceea ce este special pentru Ortodoxie este că monahismul nu păstrează granițe geografice tradiționale, că, de fapt, toți avem rădăcini în Rânduielile monahale ale Sfântului Pahomie cel Mare și Antonie cel Mare, ale Sfântului Benedict şi ale Sfântului Ioan Casian, ale Sfântului Vasile cel Mare. Fiecare națiune ortodoxă și-a adaptat aceste reguli de viețuire monahală la un specific, să zicem național, dar toți respectăm reguli de bază, importante, esen­țiale. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al ordinii, al rânduielii.

La începutul viețuirii în mănăstire pravila, slujbele, ascultarea, tăcerea, spovedania pot părea grele, dar în timp devin libertate. E un fel de viață asumat con­știent, fără constrângere exterioară, ești aici pentru că vrei, că ai ales liber. Ascultarea, mai ales, te învață să lași voia ta, că ești de acord să faci asta. Sfântul Ioan Scărarul spune limpede: „Ascultarea este mormântul voii și învierea smereniei”. Și abia atunci începe pacea adevărată.

Schitul Bazna se află într-o staţiune turistică, unde credincioşi din diferite părţi ale ţării vin pentru tratament balneoclimateric, iar unii dintre ei vin să se roage în biserica aşezământului. Cum răspundeţi nevoilor duhovniceşti şi solicitărilor acestora?

Mulți dintre cei care ne trec pragul vin cu suferință, unii cu pace și cu bucurie, alții doar din curiozitate, ca pelerini sau turiști. Unii caută vindecare trupească, alții liniște sufletească. Încercăm să îi primim simplu, ca pe niște frați. Uneori nu e nevoie de multe cuvinte. Trebuie doar să asculți, oamenii se simt ocrotiți în biserică și în jurul ei, au nevoie să își spună cu voce tare durerea, îndoiala, chiar bucuria. Îi ascultăm, deseori revin să împărtășească continuarea sau rezolvarea problemei pe care o aveau. O biserică deschisă, o lumânare aprinsă, o spovedanie sau un cuvânt spus la timp pot schimba mult. Simplul fapt că pot sta în liniște în biserică, își pot rosti rugăciunile într-un spațiu sacru reprezintă o mare bucurie.

Sfântul Serafim de Sarov spunea: „Dobândește pacea și mii se vor mântui în jurul tău”. Mănăstirea nu este un loc al perfecțiunii, ci al întâlnirii, al prezenței. Încercăm să creăm o atmosferă în timpul slujbelor, în restul timpului, așa încât omul să simtă că vine acasă, la familie. Unde nu trebuie să explice și să justifice nimic, unde cel pierdut se regă­sește, cel rănit se simte alinat, cel fericit își sporește bucuria, unde duhul se bucură nu pentru că la strană se cântă perfect, căci nu este așa, ci pentru că inimile noastre sunt deschise și primitoare, unde nici noi, nici cei care se roagă alături de noi nu ne simțim singuri.

Prezența credincioșilor la programul nostru liturgic, mesajul evanghelic împărtășit duminica și în zilele de sărbătoare reprezintă pentru noi nu doar vestea și nădejdea mântuirii personale, ci și încredințarea că Dumnezeu are puterea de a transforma lumea.