„Norma” actorului nu se măsoară cu şublerul

Un actor nu face şuruburi, nu plantează flori în parcuri, nu pune produse pe rafturi în supermarket, nu stă la ghişeu sau la birou 8 ore ca un funcţionar. Nu, menirea lui e să-i ajute pe oameni altfel. El vinde emoţii, trăiri, inspiră virtute şi poftă de viaţă prin ceea ce face pe scenă. Actorul Dorel Vişan ne vorbeşte în interviul de mai jos despre munca artiştilor din teatru.

Maestre Dorel Vişan, cum se poate norma munca unui artist, a unui actor?

Activitatea unui artist, în credința mea și nu numai a mea, din orice domeniu, nu se poate norma. Pentru că ea ține de inspirație. Dar sunt instituțiile de spectacole, în care se organizează așa-numitele probe. Acum se numesc repetiții. Adică se efectuează sub conducerea unui regizor sau a directorului insti­tuției respective. Artiștii care participă la aceste probe, indiferent că au o contribuție de trei minute sau de o oră, pot să fie notați cu o activitate. Sau cei care au mai puține contribuții la probe pot să fie obligați de cel care conduce sau de directorul teatrului să asiste la activitatea celorlalți, care au text mai mult și roluri mai întinse. Și aceasta este tot o formă de probă. Și aceasta se poate norma ca activitate artistică. Dar nu i se poate da o jumătate de oră sau opt ore. Ci faptul că artistul a participat. Așa se face. Există însă, în cadrul repertoriului unui an al unei instituții de spectacole, situații în care anumiți actori nu sunt distribuiți în spectacolele care se pregătesc. Ei, a sta acești actori opt ore în instituție pentru ca să fie normați este o inepție, ca să nu spun o prostie. Ei pot fi puși să dubleze colegi, să facă alte acțiuni în timpul probelor sau, pentru că această treabă a mai fost inițiată o dată, cu ani în urmă, să execute activități la alte instituții.

Actorii care nu sunt re­partizați în spectacole, în anumite roluri, instruiau echipe de teatru din școli, din universități, din întreprinderi și chiar din agricultură, la căminele culturale. Ei, această activitate, de asemenea, poate fi trecută ca normă, dar ca să-l ții pe artist în teatru, fără să facă nimic, este o bazaconie. Deci, totul ține de organizare.

Spunea marele Camus că trebuie o organizare chiar și în artă. Deci, trebuie găsite forme prin care artiștii să execute anumite sarcini culturale, chiar dacă nu sunt distribuiți în Hamlet, în ­Othello sau spectacolul care se montează. Asta e ca formă de organizare, și ţi-o spun din experiența mea, de fost director artistic al Teatrului Național.

S-a imputat, mai ales acum, în ultima vreme, de cei care conduc Ministerul Culturii, că actorii nu ar fi niște persoane utile societăţii. Adică, cumva se punea în discuție nevoia de teatru, nevoia de film. Un actor nu face șuruburi, nu dă cu mătura, nu are o activitate vizibilă, așa, direct și foarte cuantificabil...

Da, face și el șuruburi, dar altfel de șuruburi. Adică, un artist nu poate fi normat ca un strungar, care are un anumit număr de piese de executat, care se măsoară cu șublerul la o anumită lungime, o anumită grosime și așa mai departe, în momentul când le-a terminat, el își depă­șește planul, poate să facă mai multe lucruri. Un artist nu poate fi încadrat în acest fel, pentru că activitatea artistică este o activitate care ține de suflet. Este o activitate spirituală care ține de momentul de inspirație al artistului sau de momentul de pregătire pentru inspirație, în așa-numitele, cum le-am spus, probe. Asta este toată treaba.
Nu se pot norma artiștii așa cum se normează muncitorii într-o uzină unde au de făcut o anumită activitate. Nu. Este o bazaconie.

Ați vorbit despre misiunea actorului, care face și el niște șuruburi, care țin sufletul într-o stare bună, normală. Mai avem nevoie de suflet în ziua de astăzi, când vorbim numai despre achiziționarea de rachete, de drone, de tancuri, de avioane?

Mai avem nevoie de suflet, dar nu știu dacă-l mai avem. Este o poveste.

Un mare gânditor indian, care se ocupa cu problemele sufletului, a fost întrebat de un ucenic dacă ar putea să-i liniștească sufletul. Și maestrul a spus: Da. Adă sufletul aici și ți-l liniștesc. Ucenicul a spus, da, dar de doi-trei ani nu-l mai găsesc. Atunci s-a liniștit. Deci, problema sufletului nu ține numai de artiști, ține de om. Omul așa este format. E trinic. Corp somatic, suflet și spirit/duh. Care aparţine, de fapt, tot de suflet. Este prelungirea sufletului în adânc. Acolo unde se găsește ceea ce apare ca o taină și noi o numim Dumnezeu. Ei, acest suflet şi această taină pe care nu o putem înțelege și nu o putem dezlega sunt tot timpul în contradicţie cu mintea noastră. Deci, inima și mintea sunt tot timpul în contradicţie. Și asta nu este numai la artiști, este la orice om. Din această cauză, oamenii au nevoie de cultivarea sufletului.

Acesta este rostul artiștilor. Să liniștească sufletul oamenilor. De ce o țară, un popor, un neam fără artiști, fără cultură, fără educație și fără sănătate nu este nimic? Nu vreau să fac apel la ce se întâmplă astăzi în România, dar sufletul face parte din om și omul trebuie să-l simtă pe acest suflet, pentru că prin el și prin gând face relația cu Creatorul, care este taina cea mai mare și care este Adevărul. Din această cauză se spunea odată că teatrul este locul de întâlnire a adevărului. Și așa este.

Teatrul este locul de întâlnire a adevărului. Artiști mari și gânditori mari au avut de suferit din această cauză pentru că au spus adevărul. Adevărul supără.

Omul toată viața se zbate să găsească adevărul, iar în momentul când îl găsește, adevărul îl încurcă. Deci, aici este rolul instituțiilor, teatrale, opere, ansambluri, coruri, orchestre și așa mai departe, de a liniști sufletul oamenilor.

În ziua de astăzi, cam în toate domeniile, libertatea nu mai are ghidon, asta nici în artă. Adică libertatea e deasupra oricăror limite. Credeți că ar trebui să existe o autocenzură privind abordarea anumitor subiecte în piesele de teatru? Adică...

Ar trebui să existe nu numai o organizare pe care o face insti­tuția respectivă pentru ca spectacolele să fie de cea mai înaltă ținută, să fie controlate, nu oprite. Pentru că aici gândirea este liberă. Nu oprite. Controlate, pentru ca să fie de cea mai mare calitate. Artistul să ajungă la cele mai subtile meandre ale sufletului omenesc. Dar omul în general nu înțelege ce este libertatea. Aici a fost marea înțelep­ciune a Creatorului Dumnezeu. Primul lucru pe care l-a dat omului a fost libertatea. Libertatea de a alege, cu care omul nici astăzi nu știe ce să facă. Aici este problema. Așa-numita autocenzură trebuie să funcționeze tot timpul. Dar, după părerea mea, trebuie și o cenzură a priceperii. O cenzură a maeștrilor. O cenzură a celor care au ajuns la cele mai profunde înțelegeri ale sufletului și care pot să-și spună niște păreri sau să dea niște sfaturi. Dar nu să oprească gândirea și imaginația, ci să o îmbogă­țească. Aceasta este modalitatea de lucru. În ce privește însă libertatea lăuntrică a omului, care nu poate fi distrusă nici din interior și nici din afară, ea ține de conștiință. Și artistul trebuie tot timpul să vegheze ca să nu o ia pe căi greșite.

Sunt, mai ales astăzi, tot felul de propuneri culturale, uneori chiar vulgare, alteori care nu au nici o legătură cu opera respectivă. În ziua de astăzi, și întotdeauna, artiștii trebuie să se lupte cu înțelepciunea de a ști cât să respecţi și cât să renovezi. Să creezi un dialog între vechi și nou, în așa fel încât să nu distrugi nici noul, nici vechiul. Aceasta este cenzura lăuntrică. Și la aceasta ajung marii maeştri. Din păcate, marii maeştri cam lipsesc în zilele noastre, pentru că sunt la reclame, sau la seriale, sau la lucruri care nu au profunzimea pe care trebuie să o aibă o operă de artă. Sunt necesare și acelea, dar trebuie făcute tot așa, cu o cenzură lăuntrică, nu din afară. Nu trebuie să vină nimeni să o oprească. Dacă nu îi ascultă, atunci nu este nici în folosul culturii și nici al societății.

Aşadar, instituțiile artistice trebuie să fie rânduite și ordonate de maeştri în artă, în toate domeniile. Cei mai buni trebuie să-i ajute pe cei mai puțin buni și cei mai experimentați să-i ajute pe cei care încep această activitate. Actoria nu este un serviciu, nu este o meserie. Este exersarea unei vocații. Deci, este o vocație. Ea ține de așa-numitul dar pe care ți-l dă Dumnezeu prin harul divin. De aceasta ține și aceasta trebuie să înțeleagă conducătorii, cum să spun, cei care lucrează în administrație, inclusiv ministrul culturii. Ei trebuie să facă un plan de culturalizare națională. Acesta este rostul lor. Un plan de culturalizare națională la care să participe instituțiile de cultură și mari maeștri care pot să dea sugestii, care pot să fie căutați și care slujesc formarea dreaptă a spectatorilor. Și nu prin, cum să spun, jocuri searbede, vulgare, pentru că la Shakespeare, de exemplu, sunt niște lucruri extraordinare în ceea ce privește și sexualitatea, și psihologia omului, dar sunt făcute cu o artă nemaipomenită. Aici este problema.

Aceeași treabă este la Eminescu, aceeași treabă este la ­Goethe, aceeași treabă este la marile, cum să spun, perso­nalități și marii gânditori de la începuturi, de la Eschil, Sofocle și Euripide și până astăzi. Vedeți, dramaturgii, textul, vorbele din gura artistului sunt foarte importante. Cum trebuie spuse, ce trebuie accentuat, ce trebuie scos în evidență, aceasta se face în cadrul celor pe care le-am numit probe sau repetiții, unde se repetă. Noi, cum spunea maestrul Rădulescu - Bibanu, noi ne facem. Noi ne facem. Dar trebuie să ne facem atât de bine, încât să putem pune în fața oamenilor ceea ce numea Shakespeare oglinda vieții. Da, să punem în față oamenilor oglinda vieții.

Acesta este rostul teatrului. Cum spunea Ienăchiţă Văcărescu: „V-am dat teatrul, îl păziți, cu el năravuri îndreptați”. Deci, acesta este rostul teatrului. De a călăuzi omul spre zona vir­tuților. Spre zona virtuoasă, ceea ce rămâne cu adevărat bun în el. Tot ce spală trupul se duce în pârâu și în râpă. Tot ce spală sufletul rămâne în el. Acestea sunt lucrurile care spală sufletul și care trebuie să rămână în suflet pentru ca omul să fie mai bun, să fie mai cinstit, să fie mai iubitor, să fie mai înțelegător și să fie prin toate acestea mai muncitor și mai cinstit. Acesta este rostul artei. Nu să-l zăpăcească pe om, ci să-l canalizeze, dându-i sensul omenescului. Pentru că lumea modernă, civilizația necontrolată, tehnica care este extraordinar de avansată, dacă nu sunt trecute printr-un filtru moral, pot să-l deruteze pe om și să-l trimită în zone care nu sunt folositoare, ci sunt păguboase și pentru sufletul omului, și pentru sufletul societății.

Aș mai avea o întrebare despre statutul actorului înainte de 1989 și după Revoluţie în România.

Statutul actorului a rămas același. Nu putem numi înainte de 1989 și după, pentru că problemele artistice înainte de 1989 în România numai cine nu vrea, nu înțelege că au fost într-o mare efervescență. Ele au fost sub oblăduire ideologică, dar care se putea ocoli, se putea sări și se putea comunica. Da, aici era problema. De aceea, oamenii, vedeți, gustă mai bine filmele de pe vremea aceea decât filmele din ziua de astăzi, care sunt făcute în libertate.

E foarte greu să creeze în libertate. Cel mai greu lucru pentru un artist este să creeze în libertate, pentru că atunci trebuie să găsească el căile. Or, în momentul când îl creezi în lipsă de libertate, atunci inspirația este mai rapidă și artistul se mobilizează mai repede.

Sunt povești întregi de oameni care în libertate nu au mai putut crea. După 1989, foarte puține spectacole și de operă, și de teatru s-au ridicat la nivelul spectacolului maestrului Ciulei, sau Vlad Mugur, sau toți regizorii care au fost în perioada aia, chiar cei mai tineri din grupările astea, Mircea Daniliuc, Dan Piţa, Nicolae Mărgineanu, și așa mai departe, o generație care și-a pus amprenta pe momentul respectiv. Sigur că era o cenzură să nu vorbești despre anumite lucruri, dar nu aceasta era chiar așa de important. Important era să faci un Cehov așa cum l-a scris Cehov, și să faci un Don Giovanni așa cum a fost scris Don Giovanni, nu cum s-a făcut la Opera Română, ca la Băile Govora. Nu, Don Giovanni e altceva, acolo este un mesaj care trebuie respectat și artiștii trebuie să fie mobilizați pentru profunzimea și puterea de expresie a mesajului. Nu poți să vii la Don Giovanni cu mesajele tale. Atunci scrie o altă operă, un alt libret și vino acolo și montează-l în scenă. Dar am spus că trebuie să știm cât să respectăm și cât să renovăm.