„Acesta este «misterul» Brâncuși - o fuziune cu creația”

L-au cunoscut mulți dintre contemporanii săi - artiști, scriitori, fotografi, intelectuali iubitori ai artelor din toată lumea. Dar numai câțiva au lăsat mărturii scrise despre asta. L-au cunoscut apoi și ni l-au „povestit” și nouă cei care i-au studiat opera și i-au cercetat biografia. Printre aceștia, Doina Lemny, istoric de artă și curator, comisar Art Safari al Anului „Constantin Brâncuși” în România, cercetătoarea căreia îi datorăm cea mai veridică și mai cuprinzătoare privire asupra parcursului artistic și lucrărilor lui Brâncuși, conturată în ani de căutări, de recurs la arhive, de studiu riguros, de întâlniri cu oameni care s-au aflat în preajma sculptorului, de descoperiri. Am încercat să reconstituim sintetic acest parcurs în interviul pe care ni l-a acordat. 

În prefața volumului „L-au întâlnit pe Brâncuși” menționați că acesta era pudic, rezervat, nu-și mărturisea niciodată gân­durile până la capăt, folosea puține cuvinte. Din dialogurile pe care le-ați avut cu cei care l-au cunoscut și din toate cercetările dumneavoastră de până acum, cum l-ați reconstituit, cum vi l-ați proiectat pe Constantin Brâncuși ca artist, dar în mod special ca om?

E dificil să separi omul Brâncuși de artist, căci, așa cum am constatat investigând opera și dialogând cu persoane care l-au cunoscut, recitind și alte dialoguri publicate în timp, am putut afirma că era un om rezervat, care vorbea puțin despre el și creația lui. Viața lui intimă apare mai ales în corespondența pe care a păstrat-o la atelier, dar modul în care lucra ni-l putem doar închipui. El nu era un însingurat; îi plăcea să primească prieteni, să întrețină o atmosferă de prietenie, de veselie. La el se reuneau prietenii lui apro­pi­ați: artiști plastici, muzicieni, scriitori, jurnaliști, pe care îi onora cu mân­care „românească”, pregătită de el în șemineul atât de des evocat. Erau momente de mare veselie cu Erik Satie, cu Marcel Duchamp, Henri- Pierre Roché, Francis Picabia, Fernand Léger și partenerele acestora, dar nu lucra niciodată în pre­zența lor. Sculptura era un lucru intim, secret, pe care îl executa în singurătatea atelierului, când intra într-o stare de reflectare și de dialog numai cu materialul. Acesta este și „misterul” Brâncuși - o fuziune cu creația.

Cum l‑ați găsit așezat pe Brâncuși în cultura franceză după ce ați ajuns la Paris și după ce ați început activitatea de muzeograf‑cercetător la Centre Pompidou?

Nu am avut vreo diferență de perspectivă, pentru că, din puținele lecturi din țară, apărute chiar în perioada comunistă - mă refer la integralitatea operei lui V.G. Paleolog, a lui Barbu Brezianu și la volumele colective publicate în 1967 și în 1976 cu ocazia aniversărilor artistului, când s‑au organizat colocvii de mare ținută internațională -, aveam o imagine coerentă a artistului. Mi‑am îmbogățit, firește, toate aceste cunoștințe mergând direct la sursă, prin cercetarea arhivelor și a altor lucrări importante despre sculptură și privind operele.

Brâncuși era considerat, cum este și astăzi, unul dintre marile nume ale artei moderne, integrat perfect în galeria acestora. Dar, în 1995, s‑a produs un eveniment esențial: prima retrospectivă în Franța, la Centrul Pompidou, care l‑a adus în actualitate și care a permis cercetătorilor să aprofundeze investigațiile în jurul creației sale, ce putea fi văzută în integralitate în sălile spațioase ale muzeului.

Sculptorul accepta foarte greu să se scrie despre el. De aceea, din timpul vieții lui nu există o biografie completă. Ați explicat într-un interviu la Radio România Cultural că există acum în lucru o biografie monumentală a lui Brâncuși în limba franceză. Ce vă propuneți în această biografie?

Am dezvăluit cu imprudență un proiect personal pe care aș dori să-l realizez. Este foarte important să pot realiza această biografie, dar aceasta implică încă cercetări aprofundate, mai ales că prima parte a vieții sale nu este suficient de cunoscută. Apoi, o biografie implică un anumit tip de scriere - un mod inteligent de a povesti, împletind infor­mațiile din arhivă cu considerațiile personale, cu puterea de a povesti. Există o adevărată tradiție în literatura anglo-americană de a scrie biografii. Anul „Brâncuși”, cu toate solicitările pe care le-am primit pentru a conferenția și a participa la multe acțiuni, pe care n-am putut să le refuz, din respect față de Brâncuși - și aș zice și față de publicul românesc, atât de atașat acestei aniversări -, m-a obligat să pun în stand-by această scriere. Pentru orice carte îmi trebuie un timp de „macerare” a informațiilor, de reflectare, de punere în context a unor evenimente, pentru a le putea înlănțui ca într-un roman. Voi găsi, probabil, și acel moment.

Mulți dintre cei care l-au cunoscut - reiese asta și din volumul dumneavoastră, și din volumul de interviuri al lui Romulus Rusan cu oameni care l-au întâlnit - spun că Brâncuși era un artist foarte tehnic. În același timp, sculptorul Mac Constantinescu aprecia că era dominat de un „travaliu mocnit și tăcut”, făcând, desigur, referire la continua căutare a formei pe care materia o conținea, la lucrul său îndelungat asupra unei teme care-l preocupa. Ce însemna să fii un sculptor foarte tehnic în Franța/Europa începutului de secol XX?

Nimic nu era întâmplător la Brân­cuși, chiar dacă ni-l închipuim pierdut în vreo meditație ce-l ducea la des­coperirea acelor forme care i-au devenit proprii. Acestea ieșeau din dialogul lui cu materialul, din îndelungatele ore de „mângâiere” a acestui material, dar să nu uităm că el era, mai întâi de toate, un bun meseriaș - dacă ne gândim la for­mația lui la Școala de Arte și Meserii din Craiova și apoi la Școala Națio­nală de Arte Frumoase din Bucu­rești. Stăpânea orice unealtă, o adapta modificând-o trebuințelor lui; era la curent cu toate noutățile în materie de instrumente de lucru. Ca să nu mai amintesc de curiozitatea lui față de fotografie, pe care o realiza, după scurta perioadă de învă­țare de la Man Ray (Emmanuel Radnitzky, fotograf, regizor de film și artist plastic american, evreu de origine, bun prieten cu Brâncuși, n.r.), cu o tehnică cu totul personală.

Aș da numai un exemplu din multiplele care ar putea fi evocate: devenirea „Păsării în văzduh”: de la „Măiastra”, prima treaptă, pe care o sculptează pe o verticală și căreia îi găsește echilibrul prin acel corp solid, care trebuia să întruchipeze pasărea miraculoasă ce scotea cele mai frumoase cânturi din pieptul umflat, și până la acea elipsă asimetrică, purificată de toate detaliile, care își menține echilibrul pe un picior de aproape un centimetru în diametru. Zile și nopți, săptămâni și luni a căutat artistul acest echilibru, măsurând punctul de greutate al acestei forme care reprezintă o pasăre - fără trăsăturile fiziologice ale acesteia - pe punctul de a-și lua zborul. În cartea pe care ați evocat-o („L-au întâlnit pe Brâncuși”, n.r.), am publicat un interviu cu unul dintre cei mai mari cunoscători ai lui Brâncuși, sculptor el însuși, Sidney Geist, care-mi mărturisea că a rămas uimit de îndemânarea și știința lui Brâncuși de a găsi echilibrul multora dintre sculpturile sale. El spunea, pe bună dreptate, că nici un sculptor nu poate realiza o „Pasăre în văzduh”. Numai Brâncuși a putut să ajungă la această performanță.

„Ansamblul de la Târgu Jiu a «îmbrățișat» orașul, l-a integrat pentru totdeauna”

Era, se spune, preocupat de integrarea socială a operelor sale - era interesat de cum arată lucrările lui în mișcare și făcea tot felul de experimente de acest fel în atelier. Însă emblematic este felul în care a gândit integrarea ansamblului de la Târgu Jiu, care este esența operei lui Brâncuși, a temelor care l-au preocupat în sculptură. În ce măsură modul în care a ima­ginat și proiectat Brâncuși acest ansamblu mai este perceptibil astăzi acolo, odată cu schimbarea inevitabilă a peisajului urban?

Ansamblul monumental de la Târgu Jiu este visul realizat al sculptorului de a vedea opere ale sale instalate în natură. El este, de asemenea, și cea mai de preț moștenire pe care a lăsat-o României. Când a primit comanda de la președinta Ligii Fe­meilor din Gorj, Arethia Tătărescu, artistul a trăit momente de mare bucurie că putea să instaleze o operă pe meleagurile natale. Acceptând comanda, el a cerut totală libertate de creație, ceea ce i s-a acordat, dat fiind renumele de care se bucura în toată lumea. La început, a conceput o „Coloană fără sfârșit”, pentru realizarea căreia a făcut apel la ajutorul unui prieten inginer metalurgist, Ștefan Georgescu-Gorjan, fiul unui prieten din tinerețe. Cum opera depășea dimensiunile coloanelor pe care le realizase în atelier, a avut nevoie de această colaborare între un artist conceptor și un tehnician de înaltă calificare. În timpul realizării Coloanei, în 1937, văzând entuziasmul compatrioților săi, care au contribuit la înălțarea ei, și constatând spiritul deschis al Arethiei Tătărescu, a dorit să continue această lucrare, adăugându-i alte două elemente, instalate pe axa care traversează orașul Târgu Jiu - numită Calea Eroilor - „Poarta Sărutului” și „Masa tăcerii”, ambele din piatră, constituind astfel un întreg ansamblu. Se poate vorbi aici de un experiment, de un „work in progress”, în care artistul și-a solicitat intuiția lui de arhitect și de urbanist. Ansamblul de la Târgu Jiu a „îmbră­țișat” orașul, l-a integrat pentru totdeauna. El trebuie să existe odată cu modernizarea orașului. De aceea, cei care intervin cu modificări trebuie să respecte întru totul gândirea artistului și să nu modifice această Cale a Eroilor cu diferite decorații. El a intrat demult în peisajul urban și trebuie să fie respectat ca atare. Oamenii își reconstruiesc casele, gardurile; natura îmbracă toate aceste elemente noi, dar nu afectează cu nimic opera artistului.

În dialogul pe care l‑ați avut cu Pascu Atanasiu, medicul și prietenul desemnat de Brâncuși executorul său testamentar, acesta spune că în România doar câțiva intelectuali îi înțelegeau atunci opera, printre care și Vasile Georgescu Paleolog. De ce era neînțeles Brâncuși? Ce anume nedumerea, ce intriga în ceea ce privește mesajul pe care îl transmiteau lucrările sale?

Vasile Georgescu Paleolog era, mai întâi de toate, un intelectual de o mare cultură și de un rafinament intelectual cu totul deosebit. El era, în același timp, și un bun prieten al lui Brâncuși, căruia acesta i‑a povestit multe dintre evenimentele vieții sale. În cărțile pe care le‑a scris chiar din timpul vieții artistului - și se știe că artistul nu permitea oricui să scrie despre el - V.G. Paleolog, așa cum i se spune curent, a sesizat subtilitățile creației lui Brâncuși, a înțeles mai bine decât alții demersul artistului. Fără să aibă pretenția unui exeget, V.G. Paleolog a avut o intuiție deosebită și cunoștințe din artă: plastică, muzică. A scris și o carte despre Erik Satie și era prieten bun cu Modigliani și cu alți artiști din cercul parizian al lui Brâncuși. Și‑a pus întrebări, a pus întrebări artistului atunci când acesta a voit să‑i răspundă; a privit îndelung operele, comparându‑le cu opere din alte epoci, și a putut să‑l situeze în mod inteligent pe Brâncuși.

Nu este vorba de un mesaj pe care operele lui Brâncuși l‑ar fi transmis; ceea ce este important este să înțelegi procesul creației sale, demersul și filosofia sa. Ori V.G. Paleolog se simțea foarte apropiat de artist și prin originile oltenești, și prin experiența europeană pe care el însuși a trăit‑o.

„În Europa, Brâncuși a fost destul de repede recunoscut ca unul dintre cei mai interesanți artiști”

Din ce punct al vieții sale artistice începe să fie înțeles, să-i fie înțeleasă opera așa cum el însuși o simțea?

Nu știu dacă, nici astăzi, opera sa este înțeleasă. Ea atrage mai ales prin rafinamentul creației, prin estetica sa. Ea place, mai întâi de toate, fascinează. Apoi, pentru cei care vor să meargă mai în profunzime, ar trebui să urmeze sfatul artistului, care îndemna pe cei ce doreau să-i înțeleagă opera să privească sculp­turile sale până le vor vedea. Și, mai ales, să privească îndelung fotografiile realizate de el, care ascund anumite secrete.

Cum a fost perceput Brâncuși ca artist în Europa și în SUA, în timpul vieții sale?

Brâncuși a atras atenția încă de la marea expoziție internațională Armory Show din New York, din 1913, când modernitatea operelor sale a provocat chiar scandal. Dar acest scandal a antrenat presa și publicul să-și pună întrebări asupra demersului acestui artist venit din estul Europei. Acesta a fost punctul de plecare al renumelui său, pentru că imediat i s-a propus să organizeze și alte expoziții în Statele Unite, unde colecționarii bogați au achiziționat sculpturi care se găsesc astăzi în cele mai importante colecții și muzee. În Europa, unde se întâlneau curentele moderniste, Brâncuși a fost destul de repede recunoscut ca unul dintre cei mai interesanți artiști, invitat la evenimente artistice și expoziții colective.

Parcurgând textele despre biografia sa, am remarcat, spre exemplu, că nu există decât informații lapidare despre perioada celor două războaie mon­diale, mai ales perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Cum a traversat și cum l-au influențat din punct de vedere artistic cele două confla­grații mondiale?

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când mulți dintre prietenii lui s-au refugiat în sudul Franței și apoi în Statele Unite, Brâncuși a rămas în Paris, în propriul atelier, și a creat, cum zic eu, „opera sa totală”. Retras ca într-un bârlog, înconjurat de operele sale esențiale, el a reflectat la instalarea lor ca într-un muzeu. Și-a creat propriul muzeu, pe care-l vizitau aceia care doreau să vadă operele maestrului din Impasse Ronsin. A pus la contribuție o adevărată logică în a prezenta operele, pentru a le da o coerență în ansamblul lor.

El a păstrat distanța față de aceste conflagrații și nu și-a exprimat niciodată părerea despre evenimentele politice și istorice. Într-un moment important din existența lui și din istorie, în 1945, el încheie seria „Sărutului” cu o operă simbolică pe care n-a explicat-o niciodată: un totem format din trei blocuri de piatră suprapuse, pe care a sculptat siluetele celor doi îndrăgostiți din „Sărutul” și pe care l-a intitulat „Piatra de hotar”. Cum el n-a explicat niciodată semnificația acestei opere, putem crede că originea ei constă în tris­tețea pe care a simțit-o artistul când țara lui a pierdut două teritorii importante: Basarabia și o parte din Bucovina. „Piatra de hotar” capătă astfel simbolul de marcă a înfrățirii, a iubirii, a păcii.

În catalogul publicat după expoziția de la Timișoara, pe care l‑ați coordonat, am găsit informații care arată că Brâncuși era foarte legat de muzicieni și de muzică - faptul că avea o discotecă constituită cu ajutorul lui Constantin Brăiloiu, cu muzica popoarelor lumii; de asemenea, am citit o discuție care arată un anume fel al lui Brâncuși de a interioriza muzica, evocată de Cella Delavrancea în cartea lui Romulus Rusan. Care era relația lui cu muzica? Cum reverberează aceasta în opera sa?

Prin estetica sa, opera sa este muzicală, după cum este și „dansantă”, așa cum am demonstrat în câteva texte când am evocat legătura lui cu dansatoarele. Brâncuși n-a sculp­tat niciodată vreo dansatoare, cum au făcut contemporanii săi, Rodin, Bourdelle sau Maillol, dar opera sa „dansa” - dansa prin formele unduitoare și prin obiceiul artistului de a le instala pe mecanisme de rotație, pentru a le face să se învârtă pe propriul ax. Exemplul cel mai cunoscut este „Leda”, pe care a instalat-o pe un platou din inox, iar acesta avea la bază un mecanism de rotație. Brâncuși făcea adevărate perfor­manțe în atelier când, printr-un fir electric, acționa motorul de sub Leda, iar aceasta se rotea și reflecta tot atelierul pe corpul ei. A reușit, în felul acesta, o performanță pe care a și filmat-o, lăsându-ne imagini de cel mai mare rafinament și de cea mai subtilă artă.

Marcel Duchamp: „Brâncuși pătrunde substanţa materialului său, lucrează cu moleculele și chiar cu atomii”

Ce influență a avut sofisticatul Marcel Duchamp (mare artist franco‑american, promotor al avangardei în SUA, n.r.), marele lui prieten, în felul în care a metabolizat și a transformat anumite teme în arta sa?

Brâncuși a avut o prietenie îndelungată cu Marcel Duchamp care, după cum se știe, i‑a organizat cele mai importante expoziții la New York ca un adevărat curator, care avea și un procentaj de câștig la vânzarea fiecărei lucrări. Între ei, acest raport era clar. Dar acest raport n‑a împiedicat o relație de prietenie care a durat până la sfârșitul vieții sculptorului.

M‑am întrebat întotdeauna cum puteau comunica acești doi artiști atât de diferiți, prin mediul din care veneau, prin educație și cultură. În cartea L‑au întâlnit pe Brâncuși, am intervievat‑o pe Jackie Matisse‑Monnier, moștenitoarea lui Duchamp, care l‑a cunoscut și ea pe Brâncuși. Răspunsul ei a fost pe cât de laconic, pe atât de cuprinzător: „Lui Duchamp îi plăceau inteligența și simplitatea, oamenii care aveau caracter. Îl văd foarte bine cu Brâncuși, pentru că Brâncuși era autodidact și de o mare inteligență”. Brâncuși n‑avea obiceiul să vorbească despre arta colegilor lui și nu s‑a exprimat niciodată despre arta prietenului său, pe care‑l numea familiar „Maurice”. În schimb, Duchamp, în calitatea lui de curator al lui Brâncuși, a dat o declarație scurtă despre arta lui Brâncuși într‑un interviu publicat în „The Art News”, în 1933, care rezuma în câteva fraze admirația lui față de amicul său român: „Brâncuși pătrunde substanţa materialului său, lucrează cu moleculele și chiar cu atomii, ca chinezii... el se identifică cu creațiile sale și trăiește cu ele”.

Oricât de apropiați au fost și oricâtă admirație ar fi manifestat Duchamp pentru Brâncuși, nimic nu arată vreo influență în arta lor. Și acesta este un indiciu că cei doi artiști au creat conform propriei lor naturi și culturi. De aceea, au marcat linii atât de profunde în istoria artei.

Sunteți cercetătorul care a con­tribuit, probabil, cel mai mult la construirea unei memorii corecte, oneste, nefardate a sculptorului. Care ar fi antidotul cel mai potrivit al clișeizării, mitizării, abuzării chiar a ima­ginii și memoriei lui Brâncuși, în opinia dumneavoastră?

Aș fi lipsită de modestie să mă dau drept exemplu, dar pot să afirm că mi-am impus întotdeauna o conduită în a observa o operă de artă, fie ea și de un alt artist: să o privesc bine, să mă informez asupra originii sale, asupra procesului pe care l-a urmat artistul, scotocind tot ce putea să aducă o clarificare a originii operei respective și, mai ales, să o pun în context. În cazul lui Brâncuși, devin insuportabile aceste clișee care nu se sprijină pe nimic, care se vehiculează de la jurnalist la jurnalist și, mai grav, de la cei care se consideră specialiști. Antidotul ar fi un efort din partea celor care vehiculează ima­gini care mai de care mai năs­truș­­nice să-și pună întrebări, să aibă modestia să meargă la surse fiabile și să le analizeze. Dar mai avem multe de învățat până atunci. Oricum, cu toate aceste clișee, Brâncuși, prin soliditatea operei sale, rămâne acolo sus, în arta universală.