„Asemenea om nu s-a pomenit din adâncurile vremilor“
O veche zicală spune că fiecare om este dator cu o moarte. Indiferent de poziţia noastră socială, de succesele sau eşecurile înregistrate de-a lungul vieţii, de numărul membrilor familiei sau al prietenilor, viaţa noastră pe acest pământ se va încheia la un moment dat, urmând ca existenţa noastră să continue fie în Împărăţia cerurilor, fie în tenebrele iadului. Moartea Sfântului Constantin cel Mare a constituit o pecete a lucrării sale apostolice, o mărturie în plus a vieţii sale curate, astfel încât putem spune că, după trecerea la cele veşnice, exemplul său a continuat să dăinuiască şi să reprezinte un punct de reper pentru toţi conducătorii Imperiului Roman care i-au urmat.
Vârsta înaintată a Sfântului Constantin cel Mare l-a determinat la un moment dat să efectueze o serie de acţiuni astfel încât Imperiul Roman şi Biserica creştină să nu aibă de suferit după trecerea sa la cele veşnice. Una dintre aceste măsuri de bun augur a constat în împărţirea teritorială a imperiului între cei trei fii ai săi. Din nefericire, nu la mult timp după moartea sa, aceştia vor începe să se certe asupra drepturilor moştenite şi vor ridica sabia unul împotriva celuilalt. Sfântul Constantin cel Mare nu poate fi însă considerat responsabil pentru ce s-a întâmplat după moartea sa, deoarece el s-a străduit să le asigure propriilor copii atât o educaţie aleasă, cât şi, chiar mai important, o sădire corespunzătoare a virtuţilor creştine şi sociale de care aceştia aveau nevoie pentru a conduce într-un mod optim imensul areal al statului roman. Iată ce ne relatează Eusebiu de Cezareea în această privinţă: „Odată ajuns stăpân de la un capăt la celălalt al pământului, Constantin a împărţit conducerea întregii împărăţii între cei trei fii ai săi, cum şi-ar fi lăsat el părinteasca avere moştenitorilor săi celor mai iubiţi (...). Însă adevărata moştenire bună şi mântuitoare de suflet pe care le-a lăsat-o el a fost sămânţa fricii de Dumnezeu: el însuşi îi adusese pe calea cunoaşterii dumnezeieştilor învăţături, dându-i apoi în seama unor dascăli încercaţi în credinţă. Şi pentru disciplinele de rând le-a tocmit în chip de dascăli oameni ajunşi la măsura deplină a învăţăturii. Unii le făceau cunoscută arta războiului; alţii îi familiarizau cu ştiinţa conducerii unui stat; alţii, în fine, îi învăţau aplicarea legilor“ (Eusebiu de Cezareea, „Viaţa lui Constantin cel Mare“, trad. Radu Alexandrescu, în: col. PSB, vol. XIV, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 179). După cum putem observa din acest fragment important, Sfântul Constantin cel Mare nu s-a orientat exclusiv către educarea socială şi politică a propriilor fii, ci a dorit ca aceştia să aibă parte şi de o cultură creştină veritabilă, asigurând astfel continuitatea religiei creştine la conducerea Imperiului Roman. De asemenea, el nu s-a mulţumit doar cu sădirea virtuţilor creştine în sufletele fiilor săi, ci s-a dedicat şi instruirii militare şi politice corespunzătoare, dorind astfel ca aceştia să dobândească o pricepere mult mai amplă decât oamenii pe care trebuia să îi coordoneze în calitate de conducători. Cu toate acestea, accentul principal a fost pus asupra dobândirii unei credinţe creştine puternice: „Mai târziu el le-a dat în sfârşit putere să se ostenească şi singuri spre binele statului, îndemnându-i totuşi să aibă grijă mare de Biserica lui Dumnezeu şi cerându-le să se poarte înainte de toate ca nişte creştini“ (ibid., p. 180).
Construirea Bisericii Sfinţilor Apostoli
Simţind că momentul trecerii la cele veşnice se apropie, Sfântul Constantin cel Mare şi-a menţionat în chip deschis dorinţa de a fi îngropat în biserica închinată Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, pe care o pregătise din timp pentru această clipă. Acest lăcaş a constituit, cel puţin până la ridicarea monumentalei Biserici Sfânta Sofia, o construcţie de referinţă în întreg peisajul creştin. În interiorul bisericii se aflau şi douăsprezece sarcofage care simbolizau mormintele Sfinţilor Apostoli ai Domnului. În centrul lor, Sfântul Constantin cel Mare îşi pusese propriul sarcofag, având şase sarcofage de-a dreapta şi şase de-a stânga, nu dintr-un motiv de mândrie sau orgoliu personal, ci pentru a cere astfel, în chip simbolic, rugăciunile Sfinţilor Apostoli în vederea dobândirii mântuirii. Acesta era un gest smerit al unui împărat cât se poate de cuvios şi nu poate fi considerat drept o manifestare a opulenţei.
Botezarea înainte de moarte
Aşa cum am precizat şi în cadrul unor materiale anterioare, Sfântul Constantin cel Mare a rămas catehumen până aproape de finalul vieţii sale. În cele din urmă, fiind foarte slăbit de pe urma unei boli puternice, a decis să primească Sfânta Taină a Botezului, pentru a se curăţi de toate păcatele săvârşite în cursul vieţii şi pentru a primi apoi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Eusebiu de Cezareea ne oferă o descriere a momentului. „Auzindu-i vorbele, episcopii au purces la cele cuvenite, săvârşind şi împărtăşindu-l cu Sfintele Taine, nu însă înainte de a-i fi cercetat credinţa cu multă grijă. Aşa a ajuns Constantin să fie, din veac, cel dintâi împărat care s-a învrednicit de desăvârşirea celei de-a doua naşteri întru Tainele lui Hristos. Şi învrednicindu-se a fi însemnat cu dumnezeiasca pecete, duhul său s-a bucurat, s-a primenit şi s-a umplut de lumină dumnezeiască. Nemăsurata-i credinţă îi covârşea sufletul cu fericire, uimindu-l la arătarea lucrătoarelor dovezi ale puterii lui Dumnezeu“ (ibid., p. 184).
Moartea Sfântului Constantin cel Mare
Trecerea la cele veşnice a Sfântului Constantin cel Mare a avut loc de praznicul Rusaliilor şi a produs o imensă mâhnire tuturor locuitorilor Imperiului Roman care îşi aduceau aminte de binefacerile sale şi de caracterul său curat. Încheierea pe care o face Eusebiu de Cezareea lucrării sale dedicate biografiei Sfântului Constantin cel Mare este elocventă în acest sens: „Dintre toţi împăraţii Romei, Constantin a fost singurul care L-a proslăvit pe Dumnezeu, Împăratul a toate, cu o atât de mare dăruire; el singur a mărturisit şi a răspândit făţiş, tuturor, învăţătura lui Hristos; el singur a proslăvit Biserica Lui, aşa cum nimeni nu mai făcuse vreodată; el şi numai el a spulberat rătăcita credinţă cea în mulţi zei, stârpind-o cu totul. El a desfiinţat toate formele de idolatrie şi a fost singurul învrednicit atât în timpul vieţii, cât şi după moarte cu asemenea dovezi de preţuire cum nu i-au fost date niciodată nici unui elin, nici unui barbar, ba chiar nici măcar vreunuia dintre romanii cei mai de seamă; asemenea om nu s-a mai pomenit din adâncurile vremilor“ (ibid., p. 188). Înmormântarea a avut un fast ieşit din comun, fiecare om care locuia la vremea respectivă în Constantinopol dorind să îi aducă un ultim omagiu acestui conducător pios, priceput şi neînfricat care condusese de unul singur Imperiul Roman pentru mai bine de 13 ani. În materialul următor vom scoate în evidenţă contribuţia Sfinţilor Împăraţi Constantin cel Mare şi Elena atât din punct de vedere religios, cât şi economic, politic sau social şi vom încheia practic această secţiune dedicată Anului omagial aferent.