Aşezământul de bătrâni din Glimboca

A fi „creion în mâna lui Dumnezeu“, cum spune, cu smerenie, părintele Nicolae Rădulescu, fondatorul şi sufletul Aşezământului social-monahal „Sfânta Treime“ din Glimboca, judeţul Caraş-Severin, este un fel de a mărturisi că eşti creştin. Adică iubitor al celor detestaţi, abandonaţi, umiliţi, bătrâni, săraci, bolnavi, plictisitori, uitaţi. Că eşti pregătit să înduri, la rându-ţi, suferinţa lor. Întunericul lor. Şi să treci nevăzut, neremarcat prin lume, purtându-i pe umeri ca pe nişte cruci. Această sublimă formă de a fi se mărturiseşte pe sine prin tot ceea ce se întâmplă la Glimboca.

O vizită la Aşezământul social-monahal „Sfânta Treime“ din Glimboca, Episcopia Caransebeşului, este, înainte de toate, o lecţie despre zâmbet. Ceea ce un om al Bisericii a făcut să funcţioneze aici te obligă să reevaluezi fundamental filosofia zâmbetului şi să te apleci cu mai mare atenţie asupra neiertătoarelor repetenţii ale vieţii. Căci zâmbetul părintelui Nicolae Rădulescu asumă în sine şi dragoste, şi milostenie, şi bucurie faţă de aproapele neputincios, căzut sau îngenuncheat, ajuns la senectute cu povara propriilor repetenţii atârnată de inimă sau de trup. Aici, la Glimboca, pe malul stâng al Bistrei, la numai 14 km de Caransebeş, într-un aşezământ de bătrâni, Sfânta Treime care îl ocroteşte ne predă nouă, repetenţilor vieţii, nemijlocit, lecţia „creionului“ din mâna lui Dumnezeu.

Visul împlinit al unui copil

În faţa minunatelor realităţi la zi de aici, istoria locului se comprimă, reducându-se la câteva date: aşezământul s-a construit pe locul bisericii Satului Bătrân; lucrările au început în octombrie 1999, sub coordonarea părintelui Nicolae Rădulescu, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, Episcop al Caransebeşului la acea vreme; acestea s-au realizat între 2000 şi 2007 şi cu susţinerea preşedintelui Crucii Roşii din San Marino, Raimondo Fattori; edificiul social dispune de 50 de camere, pentru 80 de persoane asistate, sală de conferinţe, săli de mese, spaţii pentru pregătirea hranei, cabinet medical, sală de recuperare, atelier mecanic, terenuri agricole, animale, păsări, heleştee cu peşte; aşezământul nu primeşte subvenţii de la stat sau alte ajutoare băneşti, se autogospodăreşte, personalul desfăşurân­du-şi activitatea prin voluntariat; din prisosul lui, a extins caritatea şi filantropia la alte 100 de familii de pe Valea Bistrei şi dincolo de ea, precum şi la casele de copii din judeţ; Preasfinţitul Lucian, ierarhul locului, se implică personal în toate activităţile sociale de aici şi se preocupă de starea spirituală a celor asistaţi.

După ce am vizitat aşezământul, am discutat cu părintele Rădulescu despre toate cele care se văd şi despre celelalte nevăzute, pe care le însumează zâmbetul cu care sfinţia sa, deşi atins de o chinuitoare suferinţă trupească, ne-a întâmpinat la sosire.

„Toate au venit ca un vis. Eu nu am fost decât «creionul din mâna lui Dumnezeu», pentru că El a scris. Niciodată nu am avut nereuşite. Doar obstacole, peste care am trecut însă uşor, pentru că pe Dumnezeu L-am simţit permanent aproape. Când eram copil, bunicul meu a suferit foarte mult cu picioarele. De atunci gândeam să fac ceva pentru bătrâni. Am început lucrarea fără nici un ban. Aveam doar ideea şi credinţa că Dumnezeu nu mă va lăsa. Întâmplarea a făcut să cunosc nişte oameni extraordinari din San Marino, rânduiţi de Dumnezeu să ajungă aici. Împreună cu ei am reuşit să fac ce se vede şi continuăm colaborarea. Ei ne-au ajutat mai ales la investiţiile mari“, povesteşte părintele.

Şi, aşa, visul copilului din Cruşovăţ, ajuns preot de mir, s-a „creionat“ aievea. După 25 de ani de slujire în Parohia Glimboca şi după alte şi importante ascultări împlinite în Episcopia Caransebeşului (consilier pe probleme de personal şi jurist al episcopiei), cu binecuvântare arhierească, s-a retras pentru a zidi aşezământul.

Corabia părintelui Rădulescu

„Am venit aici cu întreaga familie. Acum avem şi o obşte de patru maici. Suntem patru preoţi, dintre care trei ieromonahi. În comunitatea noastră de vreo 70 de oameni, preotul este esenţial. Săvârşim Sfânta Liturghie în fiecare zi. Eu mă ocup de partea administrativă, un alt preot de slujbe, altul de bătrâni, iar celălalt se află la Roma, unde îşi susţine doctoratul. Părintele Galaction a fost ucenicul părintelui Teofil de la Sâmbăta. El a primit binecuvântare de la ierarhul locului să vină aici să ajute. Pe maica stareţă Anastasia, eu o numesc «ministrul agriculturii»! Ea coordonează muncitorii. Avem în total 70 ha de pământ, pe care le lucrăm cu utilajele noastre, 46 de animale mari, porci, avem livezi. Desfăşurăm o activitate agricolă puternică. Tot ce vedeţi aici este făcut de noi. Băiatul meu, care a terminat Teologia, se ocupă de atelierele noastre. Unele maici îngrijesc biserica, alta face injecţii, preoteasa mea se ocupă de tratamentul medical al bătrânilor. Un medic vine cel puţin o dată pe săptămână să consulte bătrânii. Avem chiar şi Salvarea noastră. Eu cred că ceea ce există aici este un fel de corabie al cărei cârmaci este Hristos. Şi merge bine. Mă uit întotdeauna în ochii bătrânilor şi în sufletul lor. Când pleacă bucuroşi şi mulţumiţi de la masă sau de la Sfânta Liturghie, când îi văd că râd prin curte, înseamnă că treaba este în regulă. Şi atunci mă simt şi eu foarte bine. Pentru că asta este familia mea. Una mare, cu multe bucurii. Şi, ca orice tată, port şi poveri. Dar seara, gândindu-mă la toate, îmi spun: exact ce am vrut, aia mi-a dat Dumnezeu. De aceea nu am voie să mă plâng. Trebuie să merg înainte. Eu cred că trebuie vorbit mai puţin şi făcut mai mult. Asta este convingerea mea. Niciodată nu trâmbiţăm ceea ce facem“, mărturiseşte părintele Rădulescu.

Aproape toţi bătrânii de aici au suferit foarte mult în viaţă. Peste 90 la sută sunt cazuri delicate. „Avem bătrâni escrocaţi de copii, care fie le-au vândut casa şi i-au aruncat în stradă, fie pur şi simplu i-au părăsit. Alţii ne-au fost aduşi de poliţie din gară. Avem chiar şi o bătrânică din Basarabia. Unii sunt orbi, alţii imobilizaţi la pat, suferinzi. În total, 44 de bărbaţi şi femei. Şi astăzi ne-am trezit cu o bătrână în cârje la poartă. Un vecin a găsit-o pe stradă. Vom cerceta situaţia ei, să vedem ce e cu ea“, spune părintele.

Frumuseţea mutată în inimi

Pe la jumătatea secolului trecut, poetul american Martin Buxbaum spunea că „unii oameni, indiferent cât de mult îmbătrânesc, nu-şi pierd niciodată frumuseţea, ci doar şi-o mută de pe feţe în inimile lor“. Discutând cu câţiva dintre „copiii“ părintelui Rădulescu, aveam să descoperim şi noi, în spatele terifiantelor experienţe de viaţă, frumuseţea mutată de pe chipuri în inimile lor obosite. Dincolo de cuvinte, de istoriile vieţilor lor, zâmbetele sunt cele care mărturisesc acum bucuria şi mulţumirea.

Marin Milco, un fost electrician de 68 de ani, se află în aşezământul de la Glimboca de două luni. A fost căsătorit 21 de ani cu cea de-a doua soţie, însă de 14 ani aceasta l-a părăsit. „Totul a fost foarte bine şi frumos. Am avut o gospodărie în Sânpetru Mic, Timiş. Soţia şi-a găsit de lucru în Spania. De când a plecat însă nu a mai venit acasă. Am rămas cu fetiţa noastră, care avea aproape şase ani. La un moment dat, aceasta s-a îmbolnăvit, a stat prin spitale, iar eu a trebuit să cheltui sume importante de bani, pentru care mi-am vândut casa. Fata s-a făcut bine şi munceşte în Spania, unde locuieşte la o rudă, nu la mama ei. Am vândut casa unui consătean, cu care m-am înţeles să mă lase să locuiesc într-o cameră, în schimbul îngrijirii grădinei. Un accident mi-a fracturat rotula însă, iar la scurt timp am fost gonit de proprietar din casă. M-am mutat la o femeie care făcea parte dintr-o sectă. Aceasta a făcut presiuni să mă convertesc şi eu, altfel trebuia să plec. Domnule, când intram în apartamentul acela, parcă eram strâns de gât! O vreme am locuit în Gătaia, după care am aflat de acest aşezământ. Aşa am ajuns aici. A fost, sigur, ajutorul lui Dumnezeu. Pentru mine, aici este ultima haltă în această viaţă. Nu m-aşteptam să fiu primit, când am văzut în ce condiţii de viaţă se trăieşte aici. Fiind electrician, ajut şi eu cu ce pot la întreţinerea şi activităţile aşezământului, particip la slujbe, pentru că merg la biserică de când mă ştiu. Pe tata l-a omorât alcoolul, dar sâmbăta nu punea strop de băutură în gură, pentru că duminica trebuia să mergem la biserică. Am suferit foarte mult din cauza lui. Când era treaz, era cel mai bun om. Când bea, ne fugărea pe toţi. Am dormit şi-n grajd, şi-n fân, pe unde apucam. Noi, fraţii, ne-am răcit unii de alţii din cauza lui. Fiecare a fugit de acasă cât de devreme şi cât de departe a putut. Pentru mine, abia acum începe liniştea“, mărturiseşte nea Marin.

Redescoperind repetenţiile vieţii

Iosif Ivanovici, pensionar, a venit aici de la Oraviţa acum zece ani. Povestea lui este cea a unui supravieţuitor. „Am un singur fiu, bolnav de schizofrenie. Mă simt foarte bine. Nu am cuvinte să spun tot ceea ce trăiesc acum. Dacă nu veneam la Glimboca, eram mort de mult. Sunt cardiac. Am fost operat de inimă şi m-am recuperat aici. Aceasta este familia mea. Acum 15 ani mi-a murit soţia, apoi problemele cu băiatul. Trăiesc pentru că am ajuns aici“, spune omul.

Valeria Garoafă, de 82 de ani, din Orşova, este femeia  găsită pe drum chiar în ziua în care noi vizitam aşezământul. Este pensionară şi singură. „Îmi este foarte greu. De aceea am venit aici. Am un băiat, însă e departe. Aş dori să rămân aici“, spune cu speranţă bătrâna. O altă femeie, Valeria Toderaş, de 85 de ani, din Timişoara, se află la Glimboca de cinci luni. Bucuroasă că ne-a întâlnit, ne roagă să o fotografiem alături de părinţii aşezământului, şi ne mulţumeşte pentru vizită.

În această lume a suferinţei, doamna Maria Inculeţ, din Timişoara, este o excepţie. Domnia sa a venit aici dintr-o tainică chemare. De profesie inginer chimist, a fost ani buni director adjunct al Liceului de Chimie din Timişoara. Acum este pensionară. Provine din familia lui Ion Inculeţ, cel care a făcut Unirea Basarabiei cu patria-mamă, în martie 1918. „Bunicul meu din partea tatălui era văr primar cu Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării“, ne povesteşte.

„Am auzit de acest aşezământ de la cineva din Timişoara. Am venit mai întâi în vizită, în octombrie 2013, şi am rămas încântată de tot ce am găsit aici: linişte, spiritualitate. Am un băiat plecat în Australia, o fată cu care locuiesc şi nepoţi mari. Când au auzit că vreau să mă stabilesc la Glimboca, nu le-a venit să creadă, pentru că nu-mi lipseşte nimic acasă. Dar eu doream parcă ceva mai mult. Vorbesc cu ei la telefon, când îmi este dor, merg să-i văd, dar mai mult de o săptămână nu pot rămâne acasă şi mă întorc aici. Eu cred că Dumnezeu are un gând cu mine. Poate că am o misiune aici. De aceea Îl rog pe Tatăl să mi-o descopere. Bănuiesc doar că trebuie să fiu aici pentru a aduce un zâmbet pe feţele bătrânilor. De aceea vorbesc cu ei. Când plâng, încerc să le alin durerile. Mă simt foarte aproape de preoţii noştri“, mărturiseşte doamna Inculeţ.

După ce cunoşti aşezământul pentru bătrâni de la Glimboca, nu te mai poţi întoarce acasă oricum, ci inventariin­du-ţi toate repetenţiile vieţii. Apoi, precum părintele Nicolae Marinescu, vei ridica şi tu pe umeri, ca pe o cruce, suferinţa hristică a celor detestaţi, abandonaţi, umiliţi, bătrâni, săraci, bolnavi, plictisitori sau uitaţi, ca să poţi deveni şi tu, precum părintele, un creion în mâna lui Dumnezeu.