Asociaţiile libere

Foarte multe gânduri le-am uitat fiindcă nu le-am notat când trebuie, imediat după ce-mi trecuseră prin minte. Când am reuşit totuşi s-o fac, am simţit numaidecât că-mi lipseşte ceva, ca şi cum n-aş fi surprins nuanţa dorită. Apoi mi-am dat seama despre ce era vorba: îmi lipsea succesiunea intuiţiilor, înlănţuirea lor, adică ordinea ideilor în asocierea lor liberă. Atunci am realizat că ceea ce e vital într-un şir de intuiţii e algoritmul, nu raţionamentul logic. Fluxul impresiilor în desfăşurarea lor vie, iar nu expunerea lor logică. Înnădirea lor întâmplătoare, nu schelăria riguroasă a unor trepte discursive. Chiar acum când scriu, deşi am avut grijă să-mi fac o ciornă înainte, am impresia stânjenitoare că ceva esenţial îmi scapă. S-ar putea să lipsească o verigă care să-mi destrame lanţul argumentelor. E ca şi cum n-aş fi respectat ordinea secvenţelor din pelicula filmului interior. E ca şi cum vigoarea emoţiilor a fost atenuată de rigoarea frazelor. Dar ca să fii viguros nu ţi se cere să fii şi riguros. Tocmai de aceea gustul pentru abstracţiuni ascunde o inaptitudine lirică. Cine e obsedat de argumente nu poate transmite nimic.

Senzaţia că îmi scapă ceva e dovada cea mai bună că gândirea este lirică, şi nu silogistică. E şuvoi de emoţii, şi nu inferenţe pornind din premise şi sfârşind în concluzii. Mai mult, gândirea nu e volitivă, adică nu e supusă controlului voinţei. Nu pot să-mi propun ca acum să gândesc şi în clipa următoare chiar să încep s-o fac. Dimpotrivă, de obicei cad pe gânduri atunci când nu-mi doresc asta. Parcă ar veni peste mine ceva din afara mea. Parcă aş fi surprins de un act străin pe care nu aveam nici o intenţie să-l fac. De aceea, gândesc când mi se întâmplă şi într-un interval de timp care nu depinde de voinţa mea. E ca şi cum aş fi martorul unor imagini care îmi defilează prin faţă. Ele sunt cu atât mai profunde, cu cât se petrec mai involuntar. În toată această însăilare, logica intervine abia odată cu expunerea gândurilor. E partea de efort care ţi se cere pentru a trece de la vălmăşagul impresiilor la coerenţa cuvintelor. E ca o trecere de la haos la cosmos, de la dezordine la ordine. E punerea în scenă, coregrafia cunoştinţelor şi defilarea nuanţelor. Tristeţea e că efortul de a spune logic impresiile pe care le-ai căpătat ilogic îţi mănâncă timpul. Dar în măsura în care gândirea propriu-zisă e lirică, nesilogistică şi involuntară, în aceeaşi măsură, ea este monologală. Fluxul conştiinţei nu îngăduie interlocutori. Doi oameni vorbind împreună nu gândesc laolaltă, ci doar schimbă gânduri pe care le aveau deja. Dar de gândit în sensul unei activităţi în care nu ştii peste ce dai şi unde vei ajunge nu poate fi vorba. Cine dialoghează nu gândeşte, ci doar îşi pune o mască şi intră într-un rol. Tocmai de aceea gândirea e solitară şi de obicei mizantropă. Iar dacă forma de expunere e doar o mască de care mă folosesc pentru a exprima ceva ce ar fi putut fi exprimat şi altfel, atunci ideile ingenioase nu sunt deloc subtile. Ingenios e cel care dispune de o doză de inventivitate pe care o consumă pentru a obţine o expresie cât mai aleasă. Pe când subtilitatea e prelingvistică, e, cum să spun, umorală: ea ţine de o ambianţă şi de o emoţie, de o reacţie instinctivă şi de un gust sufletesc. Un scriitor ingenios poate să fie un excelent mânuitor de cuvinte, fără ca vreodată să surprindă vreo nuanţă subtilă. El e condamnat să patineze numai la suprafaţa lexicului aflat la modă, fără a intra sub pojghiţa convenţională a limbii. El va fi mereu mânat de o voinţă de ornament şi de o ambiţie manieristă. Va scrie corect şi convenabil, propovăduind simplitatea scrisului şi respingând calofilia groasă. Şi nu va şti că el e cel dintâi manierist al cărui scris, simplu şi ingenios, nu poartă nici o urmă de subtilitate.