Asumarea Învierii

Moştenirea ontologică imprimată de Învierea lui Hristos trasează absolut toate coordonatele vieţii creştine. Accesul la viaţa dumnezeiască nu este rezervat unei elite, ci este deschis tuturor acelora care prin deschidere şi efort curăţitor îşi asumă trăirea tainelor mântuitoare. Harul lui Dumnezeu, energiile sale necreate, vitalizează creaţia, oferind suport pentru urcuşul întru slava firii celei nezidite.

Fără nicio concesie, trebuie să recunoaştem că, deşi conceptul de transfigurare este prezent în multe alte tradiţii creştine (şi nu numai), el nu este elaborat în aceste variante într-o manieră profund ontologică. Pentru Toma dâAquino spre exemplu, este de nedepăşit bariera între ideea răsăriteană de energie necreată (lucrare necreată a lui Dumnezeu, care pătrunde şi dă viaţă creaţiei) şi ideea apuseană de ajutor divin creat (acordat făpturii în baza incapacităţii de relaţie şi comunicare cu Creatorul). Strălucirea dumnezeiască În inima experienţei şi teologiei ortodoxe sălăşluieşte certitudinea împărtăşirii reale de harul lui Dumnezeu, har care este amprenta Sa personală şi fiinţială. "Cei născuţi şi crescuţi prin har, care au ajuns la măsura plinătăţii lui Hristos, aceia vor dobândi în chip fericit şi strălucirea dumnezeiască, şi aşa precum este scris, "vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor" (Sfântul Grigorie Palama, Omilia 16). Abordând aceeaşi problemă, Toma dâAquino afirmă că "indiferent care ar fi proprietatea ipostatică care a fost pusă în valoare în momentul Schimbării la Faţă de pe Tabor, această proprietate rămâne absolut personală, fără posibilitatea comunicării" (Summa Theologica, III). Deşi la nivel conceptual afirmaţia lui Toma poate fi fundamentată cu unele argumente raţionale, rămâne nerezolvată întrebarea: cum explicăm atunci realitatea îndumnezeirii omului prin har. Indiferent de argumente, realitatea nu poate fi contestată. Sfântul Maxim Mărturisitorul preciza: "Îndumnezeirea reprezintă urcuşul şi primirea a tot ceea ce este Dumnezeu, în afară de fiinţa Sa" (Ambigua). Linia de demarcaţie între proprietăţile necomunicabile şi lucrările de care se pot împărtăşi făpturile este foarte clară în teologia ortodoxă: "Însă şi Adam a avut parte de această strălucire şi lumină dumnezeiască înainte de călcarea poruncii, căci gol fiind era îmbrăcat în veştmânt de slavă şi nu se ruşina de goliciunea lui, ci era el cu mult mai frumos împodobit decât aceia care poartă acum diademe de aur şi pietre preţioase. Iar Cuvântul lui Dumnezeu, milostivindu-Se de firea noastră dezgolită şi lipsită de acea dumnezeiască strălucire dintâi, din pricina călcării poruncii, a luat-o asupra Sa şi a arătat-o El încă mai minunat înveştmântată pe Muntele Taborului, ucenicilor pe care îi alesese, vădindu-le tuturora ce eram odinioară şi ce vom fi prin El în veacul viitor, noi, cei ce credem şi cei ce vom dobândi desăvârşirea deplină întru El." Iluminarea infernului Pe de altă parte, tentaţia exegetică contemporană, de origine protestantă, ignoră uneori nejustificat importanţa evenimentelor împărtăşirii de lumina dumnezeiască, atât a celor prezentate în Scriptură, cât, mai ales, a celor istorisite de tradiţie. Fără a avea intenţia de a forţa o anumită apropiere între teologia Sfântului Grigorie Palama şi cea a lui Toma dâAquino, trebuie să recunoaştem că, în ciuda diferenţelor clare, schiţate în ideile prezentate mai sus, există totuşi măcar un interes viu pentru aceste realităţi în teologia tomistă. Toma dâAquino insistă destul de mult în tratatele sale asupra fenomenului iluminării (repet, în cadrele conceptului de imposibilitate a comunicării): "Lucrarea lui Hristos a produs iluminarea infernului", "meritele sufleteşti devin, printr-un proces misterios, lumină corporală", "fiecare sfânt primeşte efecte proporţionale cu viaţa sa şi beneficiază prin ele de evenimentul de pe Tabor". Repet din nou: distincţia radicală între cele două teologii rămâne nesoluţionată. Însă acest interes al teologiei tomiste, chiar nedirecţionat ontologic, este net superior ignorărilor de tot felul prezente în unele aspecte ale abordărilor exegetice, istorice sau dogmatice actuale. Drumul creştin, până la capăt Teologia trebuie să rămână redare a experienţei şi nu se poate transforma în instrument care să se îndepărteze de izvorul vieţii. Teologul trebuie să se apropie prin experienţa tradiţiei şi prin propria experienţă de tainele uneori greu de înţeles ale acestei experienţe. Nu se poate face teologie de dragul slavei deşarte, ci este obligatoriu ca teologul "să fie iubitor de frumuseţea slavei celei fără de schimbare, să-şi cureţe ochiul cugetului de întinăciunile celor pământeşti, să dispreţuiască pe cele ruşinoase şi împodobite, care nu sunt cuvioase; căci chiar dacă ar părea plăcute, ele aduc chinul cel veşnic, şi chiar dacă ar aduce frumuseţe trupului, încing sufletul cu tunica păcatului". Atât derivele teologice, cât şi inconsistentele formulări binemărturisitoare, dar lipsite de viaţă îşi au cauza în ruptura de fluxul trăirii care îşi asumă drumul creştin până la capăt. Explicaţiile şi provocările sociobiologice sau psihologice, care se doresc lipsite de orice consistenţă teologică, şi care afirmă fără încetare necesitatea verificabilităţii şi chiar a respingerii conceptelor creştine, şi mai nou a celor ortodoxe, îşi au şi ele cauza în aceeaşi atitudine: teologia seacă şi percepţia la fel de seacă a teologiei. Împărtăşirea de harul dumnezeiesc nu poate fi măsurată, cuantificată şi exprimată în parametri matematici. Mai mult, împărtăşirea de harul dumnezeiesc nu reprezintă nici o performare sau o asumare a unor concepte sub formă de procese mentale împrumutate din "directivele" Scripturii. Sfântul Grigorie Palama este clar în această privinţă: "Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele Lui. Cel care pune cuvintele în faptă şi trăieşte după Hristos, petrecând asemena Lui, acela se va face moştenitor al lui Dumnezeu." Miza este aşadar foarte mare şi depăşeşte cu mult grija exagerată a celor profund îngrijoraţi de ameninţarea pe care o reprezintă religia/teologia pentru viaţa liberă de determinări conceptuale a omului modern. Pentru a prelua o formulă filozofică bine cunoscută: în ortodoxie nu poţi decât să fii sau să nu fii. Oricine poate deveni cu adevărat teolog în momentul în care îşi asumă imersiunea în adevărata realitate constituită de prezenţa harului lui Dumnezeu. Dacă nu îşi asumă această imersiune riscă să rămână simplu spectator la un act de viaţă pe care nu-l poate înţelege pentru că nu îl cunoaşte.