Când Dumnezeu ne părăsește, trezvia Îl aduce înapoi

Isihie Sinaitul, Către Teodul, Întâia sută, 6-10, în Filocalia (2004), vol. 4, pp. 45-46

„Trezvia e fixarea stăruitoare a gândului și așezarea lui în poarta inimii ca să privească gândurile hoțești care vin și să asculte ce zic, și ce fac ucigașele, și care este chipul făurit și înălțat de diavoli, care încearcă să amăgească mintea prin năluciri. Însușindu-ne aceste osteneli, ele ne învață cu multă știință iscusința războiului minții. Frica îndoită, părăsirile din partea lui Dumnezeu și întâmplările povățuitoare ale încercărilor dau naștere atenției ca supraveghetoare continuă în mintea omului, care încearcă astfel să astupe izvorul gândurilor și faptelor rele. Pentru ea sunt deci și părăsirile și încercările neașteptate din partea lui Dumnezeu, pentru îndreptarea vieții noastre. Și mai ales pentru cei ce au gustat odihna acestei bunătăți, dar pe urmă sunt fără grijă. Iar continuarea naște deprinderea, iar aceasta, o îndesire firească a trezviei; în sfârșit aceasta, prin însu­șirea ei, face cu neputință contemplarea liniștită a războiului de mai înainte. Ei îi urmează rugăciunea stăruitoare a lui Iisus și liniștea dulce și fără năluciri a minții, și starea care vine din Iisus. Cugetarea, fixându-se și chemând pe Hristos împotriva vrăș­ma­șilor și căutându-și scăparea la El ca o fiară înconjurată de mulți câini, și așezându-se pe sine înăuntrul cetății, privește cu mintea de departe asalturile spirituale ale nevăzuților vrăjmași; iar prin faptul că stă mereu cu Făcătorul de pace Iisus împotriva lor, rămâne nevătămată de ei. (...) Corpurile mărilor constau din multă apă, iar ființa și fundamentul trezviei, al atenției, al liniștii sufletești adânci și abisul vederilor fericite și negrăite, al smereniei recunoscătoare, al drep­tății și al dragostei constă din trezvia cea mai deplină și din rugăciunea fără gânduri a lui Iisus Hristos, care trebuie făcută strâns și des, neîncetat și cu osteneală, fără să slăbești.” 

Isihie Sinaitul, Către Teodul, A doua sută, 1-5, în Filocalia (2004), vol. 4, pp. 63-64

„Uitarea obișnuiește să stingă paza minții, cum stinge apa focul. Dar rugăciunea necontenită a lui Iisus împreună cu trezvia încordată o nimicește cu totul din inimă. Căci rugăciunea are lipsă de trezvie, precum lampa de lumina făcliei. Trebuie să ne ostenim pentru păzirea celor cinstite. Iar cinstite cu adevărat sunt acelea care ne păzesc de tot păcatul prin simțuri și prin minte. Acestea sunt: paza minții împreună cu chemarea lui Iisus Hristos; privirea neîncetată în adâncul inimii; liniștea necontenită a cugetării, ca să zic așa chiar și din partea gândurilor ce ni se par de-a dreapta; și silința de a ne afla goliți de gânduri, ca să nu ne înșele hoții. Căci, deși ne ostenim stăruind în inimă, dar și mângâierea e aproape. Căci inima păzită neîncetat, chiar dacă nu i se îngăduie să primească formele, chipurile și nălucirile duhurilor întunecate și viclene, obișnuiește totuși să nască din ea gânduri luminoase. Precum cărbunele naște flacăra, tot așa cu mult mai mult Dumnezeu, care locuiește în inimă de la botez, dacă află văzduhul cugetării noastre curat de vânturile răutății și păzit de supravegherea minții, aprinde puterea noastră de înțe­legere spre contemplație, ca flacăra ceara. Trebuie să învârtim pururea în cuprinsul minții noastre numele lui Iisus Hristos precum se învâr­tește fulgerul în văzduhul tăriei când e să înceapă ploaia. Aceasta o știu cu exactitate cei ce au ex­periența minții și a războiului dinăuntru. Deci să purtăm după o ordine războiul minții astfel: întâi atenție; pe urmă, cunoscând că vrăjmașul a aruncat un gând, să-l lovim în inimă cu cuvinte de mânie și de blestem; în al treilea rând, să ne rugăm îndată împotriva lui, adunându-ne inima în chemarea lui Iisus Hristos ca îndată să se risipească năluca drăcească, ca să nu se ia mintea după nălucire. (...) Să ne ostenim ca David, strigând: Doamne Iisuse Hristoase! Răgușească gâtlejul nostru și să nu slăbească ochii minții noastre de la a nădăjdui întru Domnul Dumnezeul nostru (Psalmul 68, 4). Să ne amintim pururea de pilda judecătorului nedreptății (Luca 18, 8), pe care a spus-o Domnul ca să ne arate că suntem datori să ne rugăm totdeauna și să nu slăbim, și vom afla câștig și izbăvire.”

Isihie Sinaitul, Către Teodul, Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute, în Filocalia (2004), vol. 4, pp. 43-45

„1. Trezvia e o metodă duhovnicească durabilă, urmărită cu râvnă, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, izbăvește pe om cu totul de gânduri și cuvinte pătimașe, și de fapte rele; urmărită astfel, ea îi dăruiește apoi cunoștința sigură a lui Dumnezeu Cel necuprins, atât cât e cu putință, și dezlegarea tainelor dumnezeiești și ascunse. Ea împlinește toată porunca lui Dumnezeu din Vechiul și Noul Testament și aduce tot binele veacului ce va să vie. Ea e propriu-zis curăția inimii, care, din pricina măreției și a frumuseții ei sau, mai bine zis, din neatenția și negrija noastră, e azi atât de rară printre monahi. Pe aceasta o fericește Hristos zicând: Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Așa fiind, ea se cumpără foarte scump. Trezvia dăinuind mult în om se face călăuză a vieții drepte și plăcute lui Dumnezeu. Iar urcușul în aceasta ne deprinde cu contemplația și cu felul cum trebuie să punem în mișcare, în chip cuvenit, cele trei părți ale sufletului și să ne păzim fără greșeală simțurile. Ea sporește în fiecare zi cele patru virtuți generale, în cel ce se împărtășește de ea.

2. Marele legiuitor Moise, mai bine zis Duhul Sfânt, arătând lipsa de cusur, curățenia, lărgimea cuprinzătoare și puterea înălțătoare a acestei virtuți, și învățându-ne cum trebuie să o începem și să o deprindem, zice: Ia aminte la tine, să nu fie vreun cuvânt ascuns în inima ta. Cuvânt ascuns numește arătarea ca simplu gând a vreunui lucru rău, urât de Dumnezeu. Pe aceasta Părinții o numesc momeală (atac) aruncată în inimă de diavolul. Îndată ce aceasta se arată minții, îi urmează gândurile noastre, care intră în vorbă cu ea în chip pătimaș.

3. Trezvia e calea a toată virtutea și porunca lui Dumnezeu. Ea e numită și liniștea inimii (isihia). Iar desăvârșită până la golirea de orice nălucire e tot ea și pază a minții.

4. Cel ce s-a născut orb nu vede lumina soarelui. Tot așa cel ce nu e călăuzit de trezvie nu vede cu îmbelșugare razele harului de sus, nici nu se va slobozi de lucrurile, de cuvintele și de gândurile rele și urâte de Dumnezeu. Acesta la moarte nu va scăpa liber de căpeteniile tartarului.

5. Atenția e liniștea neîncetată a inimii față de orice gând. Ea răsuflă și cheamă pururea și neîncetat numai pe Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu, și împreună cu El se împotrivește cu bărbăție vrăjmașilor. Și numai Lui se mărturisește, Care are toată puterea să ierte păcatele. Dar îmbrăcându-se neîncetat prin această chemare în Hristos, Care singur cunoaște în chip ascuns inimile, sufletul încearcă în tot felul să ascundă de toți oamenii dulceața lui și lupta dinăuntru, ca nu cumva Vicleanul să facă să înainteze răutatea lui și să surpe, pe nebăgător de seamă, lucrarea cea bună.

6. Trezvia e fixarea stăruitoare a gândului și așezarea lui în poarta inimii ca să privească gândurile hoțești care vin și (...) încearcă să amăgească mintea prin năluciri.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)