Ateism reversibil?

Contextul actual de mărturisire a credinţei ortodoxe impune o evaluare realistă a capacităţilor de dialog ale celor care interpelează Ortodoxia. Dincolo de dialogul intra-creştin sau interreligios, realitatea de zi cu zi îl pune pe creştinul ortodox în faţa unor situaţii în care interlocutorul nu numai că nu are o bază creştină a credinţei, dar cel mai adesea îşi întemeiază căutările pornind de la absenţa oricăror fundamente doctrinare.

Sincretismul de tot felul oferă adesea piste care pot duce către anumite căutări în direcţia Ortodoxiei, însă de multe ori aceste căutări preferă varianta mult mai lejeră a diferitelor amestecuri de credinţe. La o primă vedere, atitudinea aceasta, des întâlnită la europeanul vestic, şi nu numai, este o atitudine care poate fi foarte uşor criticată. Există multe voci care refuză orice dialog axat pe abordarea acestui gen de atitudini. Confruntat însă din ce în ce mai mult cu astfel de provocări, dar şi cu poziţionări radicale faţă de orice fenomen religios, creştinul ortodox are mai multe variante de a acţiona. Uneori există riscul tentaţiei de a diaboliza demersul exponenţilor care încearcă să deschidă un dialog ce poate viza o anumită recunoaştere de sine în Ortodoxie. Păcatele lumii moderne Se aduce mereu în discuţie, şi pe drept cuvânt adeseori, virtualizarea excesivă a societăţilor contemporane, fie ele occidentale sau răsăritene, dependenţa de sistem, "goliciunea duhovnicească", "amestecarea haotică a tuturor caracterelor specifice ale tuturor neamurilor prin infuzie reciprocă", "concepţia materialist-atee şi consumist-hedonistă". Lista păcatelor lumii moderne ar putea continua. Există de asemenea multe voci ortodoxe care asimilează stadiul decăderii actuale cu situaţia Sodomei şi Gomorei. De aceea, se afirmă uneori că orice încercare de dialog care vine de la un exponent al acestor societăti este o încercare coruptă deja, care nu poate avea şanse maxime de reuşită, în urma unei eventuale imersiuni în Ortodoxie. Reticenţa multor creştini faţă de căutările aşa-zişilor atei decăzuţi, poate fi într-o anumită măsură îndreptăţită. De aici poate şi tendinţa de a construi universuri matrice, copiatoare fidele ele însele ale unor imagini ideale ale lumii creştine. Problema naţionalismului Personal, am întâlnit în Occident creştini ortodocşi, bine ancoraţi într-o viziune accentuat naţionalistă a ortodoxiei lor, şi care efectiv nu înţelegeau cum pot exista în bisericile ortodoxe credincioşi de altă nationalitate decât cea a lor. Francezul ortodox, spre exemplu, are uneori, ce-i drept destul de rar, dificultăţi de acceptare din partea unor comunităţi ortodoxe, dificultăţi create tocmai în baza principiului reticenţei faţă de demersurile celor de altă naţionalitate decât cele tradiţional ortodoxe. Aceiaşi creştini ortodocşi, bine ancoraţi în aceeaşi viziune naţionalistă, au avut şi dificultăţi de acceptare a unei limbi occidentale în liturghia ortodoxă. Există, bineînţeles, un timp de adaptare şi de integrare, dar, personal, consider că astfel de atitudini de respingere se construiesc tocmai pe înţelegerea fragmentată a situaţiei omului exterior aşa-zisului spaţiu tradiţional ortodox. Cu ce soluţii vine creştinul ortodox? Nu voi nega niciodată necesitatea tragerii semnalului de alarmă în faţa pericolelor reprezentate de traumele şi patimile omului modern. Mă întreb însă adesea: cu ce soluţii vine creştinul ortodox? În mod special am spus "creştinul ortodox" şi nu "ortodoxia"! Viziunea ortodoxă asupra creaţiei şi a lucrării harului dumnezeiesc este integratoare şi incită la misiune. Cum percepe însă exponentul acestei credinţe misiunea sa? Izolarea în universuri impenetrabile ortodox naţionaliste nu este în nici un caz benefică. Diabolizarea oricărui dialog nu aduce nici un fel de avantaj mărturisirii noastre. Să nu uităm că de cele mai multe ori avem în faţa noastră oameni de bună credinţă, care în nici un caz prin căutarea lor nu încearcă "atacuri concertate asupra ortodoxiei". Omul apusean caută, pentru că a fost lipsit de izvorul vieţii. Caută pentru că creştinismul dezvoltat în zona sa geografică nu a mai avut puterea să îi răspundă la întrebările vitale. Avem uneori în faţa noastră oameni cu care nu avem nici cel mai mic punct comun de discuţie: fundamente esenţiale ale credinţei ortodoxe, precum credinţa în Sfânta Treime, în viaţa veşnică, în împărtăşirea nemijlocită de harul lui Dumnezeu, sunt percepute de către mulţi din cei ce vor un dialog cu ortodoxia ca noutăţi absolute. Rolul preotului ortodox Rolul catehetic al unui preot ortodox în ţările occidentale nu se poate rezuma doar la o pastorală îndreptată doar către credincioşi, ci reprezintă o provocare imensă, o reevanghelizare a lumii. Dacă creştinul ortodox va persista în diabolizarea necunoaşterii celui care vine să caute, cine-i va lua locul şi cine va da răspunsuri omului pierdut în necredinţa sa, necredinţă care se zbate să devină credinţă? Această frică de deschidere, nu foarte des întâlnită printre ortodocşi, dar totuşi existentă, nu trădează cumva îndemnul Evangheliei: "Mergând, botezaţi toate neamurile...?" Replierea şi revenirea constantă la lipsa de perspectivă misionară nu dezvăluie oare un spirit invadat de furtuni sentimentalist-apocaliptice? De ce ar trebui să se teamă creştinul ortodox în faţa provocării lumii contemporane, ştiind că de fapt mărturisirea adevărului este singura cale de a ne elibera de fantasmele apocaliptice, care ne împing să negăm omului occidental orice orice şansă la mântuire? De ce există uneori voci, care ies din ascultarea canonică de ierarhie şi care produc destule neînţelegeri, criticând obsesiv acţiunile iniţiate de ierarhii canonici în direcţia dialogului cu ne-ortodocşii sau chiar cu necreştinii? Revenirea la duhul patristic poate fi o şansă enormă în demersul ortodoxului de a-şi mărturisi credinţa în prea-pustiul ateismului modern. Nu trebuie uitat niciodată însă că propovăduirea nu se face prin separatism, ci prin atitudine iubitoare faţă de toată făptura, ceea ce nu implică deloc lipsă de fermitate în păstrarea unei mărturisiri neatinse de compromis. Este foarte comod să iniţiezi dispute pe internet, blamând acţiunile unor ierarhi ortodocşi care îşi făptuiesc lucrarea misionară, cu binecuvântarea şi cu încredinţarea sinodală. Nu este însă la fel de comodă pătrunderea în acest deşert de necredinţă şi lupta pentru mărturisirea şi prezentarea adevărului celor care ori îl ignoră, ori nu ştiu cum să îl caute. Responsabilitatea imensă pe care o are creştinul ortodox şi care reiese din faptul că Dumnezeu îmbogăţeşte din ce în ce mai mult prezenţa ortodoxă în spaţii iniţial exterioare ortodoxiei, trebuie să ofere imboldul mărturisirii, plecând şi de la premisa că trebuie să fim lucrătorii îndemnului evanghelic de a propovădui Evanghelia la toate neamurile, dar şi de la realitatea că fiecare om este un potenţial primitor al frumuseţilor pline de concret ale Ortodoxiei, pentru că toţi sunt "chipul slavei celei negrăite a lui Dumnezeu, deşi cu toţii poartă rănile păcatelor". " Rolul catehetic al unui preot ortodox în ţările occidentale nu se poate rezuma doar la o pastorală îndreptată către credincioşi, ci reprezintă o provocare imensă, o reevanghelizare a lumii. Dacă creştinul ortodox va persista în diabolizarea necunoaşterii celui care vine să caute, cine-i va lua locul şi cine va da răspunsuri omului pierdut în necredinţa sa, necredinţă care se zbate să devină credinţă?"