Atitudinea preotului față de omul vârstnic și bolnav
În jurul preoților s-a concentrat dintotdeauna activitatea vieții religioase, preoții fiind socotiți cei care au puterea de a săvârși lucrarea pastoral-misionară, lumea învestindu-i cu răspunderea și misiunea de a crea legături sociale între credincioșii tineri sănătoși și cei bătrâni și încercați, precum și de a mijloci între ei și Dumnezeu. Devenind factori indispensabili ai vieții religioase, misiunea lor s-a concentrat în a-i apropia pe credincioșii de toate vârstele de Dumnezeu, în special prin lucrarea liturgică: orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni în cele ce privesc pe Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate (Evrei 5, 1). Biserica este instituția în care lucrarea preoțească este binecuvântată și prin care sunt puse la dispoziția omului toate binefacerile harului Duhului Sfânt. Biserica se pune la dispoziția omului vârstnic cum a făcut-o și Capul acesteia, Fiul Omului (Ioan 5, 27).
Pastorația bolnavilor vârstnici trebuie să ne facă să înțelegem, pe de o parte, că omul vârstnic ce sfidează boala și înfruntă suferința de orice fel și bolnavul, încercat din greu, are ca finalitate înțelegerea de către omul vârstnic a voii lui Dumnezeu, acceptarea iconomiei de mântuire și cunoașterea iubirii lui Dumnezeu pentru noi, fiii Săi. Dacă relația cu cei bolnavi și vârstnici suferă, ne conduce la o nouă înțelegere a umanității. Ea ne obligă într-o anumită măsură să contribuim la umanizarea suferinței, altfel inițiativa unei relații autentice cu cel bolnav și lăsat singur în pragul bolii și al bătrâneților este zadarnică: Suferința nu este numai una dintre realitățile cele mai grele ale omului și ale ființei în general; ea nu este cea mai grozavă dintre toate, ci unica... Toate pot fi negate, singură suferința rămâne... Omul este întruchiparea exemplară a suferinței, ființa ca suferință (pr. George Remete, Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 9). În profunzime duhovnicească, bătrânețea unită cu suferința trebuie prețuită, iar această prețuire a suferinței celor bătrâni este justificată prin faptul că Însuși Fiul lui Dumnezeu, venit printre oameni, a îndurat pătimire și moarte pe cruce pentru mântuirea noastră. În chip concret, această spiritualitate s-a manifestat printr-o pietate centrată pe un adevărat cult al suferințelor lui Hristos și pe imitarea de către creștin a lui Hristos ca om al durerilor și cunoscător al suferinței. Astfel, suferința este nu numai primită cu bucurie, ci și căutată ca o cale cu totul specială de mântuire, pentru că prin ea nu numai că se șterg păcatele, dar se și dobândesc merite (J.-C. Larchet, Creștinul în fața bolii, suferinței și a morții, Ed. Sofia, București, 2006, p. 274). Fiecare preot implicat într-o legătură de îndrumare spirituală, fie a unui vârstnic bolnav sau nu numai, trebuie să știe ce moștenire poartă în el, cu ce pleacă pe acest drum, cât contează vocația și cât contează efortul continuu și susținut de a te îmbogăți sufletește pentru ca, la rândul său, să îi îmbogățească pe ceilalți. Acest lucru implică pentru preot în relația cu bătrânii bolnavi deschiderea sinceră și autentică a sufletului, cât și cunoașterea de sine: În calitatea sa de urmaș și reprezentant al lui Hristos în lume, preotul trebuie să aibă salba de însușiri necesare față de toți oamenii aflați în suferință, în singurătate, în izolare, pentru bătrâni, depunând strădania necesară pentru întărirea, stabilizarea și tămăduirea lor. Străin de chemările din fișa postului său, fără suma calităților cerute pe palierul împărtășirii grijii față de om și fără conștiința de a fi imitatio Christi, cel aflat în acest mediu delicat și dificil nu răzbate și nu se justifică (pr. George Remete, Suferința omului..., p. 20).
În acest sens, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel menționează în Cuvântul rostit în Catedrala Patriarhală, cu prilejul proclamării anului 2023 drept Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice și Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești, duminică, 1 ianuarie 2023: Grija pentru bătrâni, pentru copii și pentru săraci arată gradul de civilizație și profunzimea trăirii creștine a unui popor. Din acest punct de vedere, ne preocupă, în mod deosebit, starea de abandon social și dezinteresul față de bătrâni (părinți și bătrâni), pe care le constatăm, adesea, în societatea de astăzi. Comunitatea umană tradițională s-a preocupat dintotdeauna de persoanele vârstnice, considerându-le pe acestea nu o povară, ci un izvor de binecuvântare și înțelepciune, dar și de iubire milostivă, prin participarea lor la educația copiilor și a tinerilor... Din nefericire, astăzi, sunt foarte mulți bătrâni care trăiesc în multă însingurare, în izolare de comunitate, simțindu-se cumva inutili acesteia sau, mai mult, traumatizați de propria îmbătrânire, ajung chiar la deznădejde. În acest sens, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel transmite un imbold profund: Biserica este chemată să gândească noi forme și metode pastorale actuale, apropiindu-se mai mult de nevoile și așteptările bătrânilor. Concomitent, trebuie lucrat și la creșterea și educarea tinerilor spre a nu marginaliza persoanele vârstnice, a nu le abandona și izola în centre de asistență socială, deoarece tinerii și persoanele în vârstă au nevoie unii de ceilalți. Mai precis, bătrânii au nevoie de o mângâiere și de un cuvânt de încurajare, iar tinerii au nevoie de înțelepciunea, răbdarea și puterea de rugăciune a bătrânilor ... În prezent, funcționează la nivelul Patriarhiei Române 21 de centre de zi, 54 de așezăminte rezidențiale și 52 de servicii de îngrijire la domiciliu, toate destinate persoanelor vârstnice. Un vrednic de pomenire ierarh spunea despre importanța de a fi autentic în relațiile cu bătrânii, cu bolnavii și cu cei aflați în suferință: ca să ne menținem credibilitatea, trebuie să ne menținem unitatea, egalitatea cu noi înșine. Dacă nu suntem ceea ce trebuie să fim și ceea ce pretindem că suntem, atunci fie că oamenii cunosc cuvântul sau nu-l cunosc, fie că îl pronunță sau nu-l pronunță, dar calificativul pe care ni-l dau este acela de impostori, adică de oameni care sunt altceva decât pretind că sunt. Preotul este un lucrător în ceea ce privește persoanele vârstnice bolnave pentru eternitate, dă mărturie pentru eternitate, despre Dumnezeu, pregătind sufletele pentru eternitate. El trebuie să fie și un contemporan al credincioșilor săi, al societății și al culturii vremii lui, al mentalităților vremii lui... Preotul nu se poate sustrage realităților în care trăiește (Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tiparul Tipografiei eparhiale, Sibiu, 1996, p. 178).