Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române şi rangul ei de Patriarhie sunt expresia libertății responsabile şi a demnităţii naționale bisericești

Biserica Ortodoxă Română, instituția religioasă din România cu cel mai mare număr de credincioși, cu tradiții străvechi şi rădăcini adânci în domeniul cultural, educativ şi social din întreg spațiul românesc, săr­bă­torește anul acesta, 2015, împlinirea a 130 de ani de la recunoașterea Autocefaliei sale (aprilie 1885) şi 90 de ani de la ridicarea sa la rangul de Patriarhie (februarie 1925).

Cele două aniversări, cu semnificații deosebit de importante pentru spiritualitatea şi demnitatea noastră naţională, ne creează prilejul, dar şi datoria de a omagia cu recunoștință memoria tuturor acelora care s‑au ostenit pentru recunoașterea oficială a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi dobândirea rangului ei de Patriarhie.

Deși evenimentele pe care le evocăm acum s‑au petrecut în secolele 19 şi 20, trebuie evi­dențiat faptul că, încă din Evul Mediu, Ortodoxia românească devenise o mare sprijinitoare a Ortodoxiei din toate țările răsăritene ocupate de otomani, în condițiile în care Patriarhiile din Răsăritul ortodox şi țările balcanice, inclusiv Patriarhia Ecumenică, aveau mari dificultăți de organizare şi viețuire în spațiul stăpânirii otomane. Ampla susținere, de către Biserica Ortodoxă Română, a Ortodoxiei aflate sub stăpânire otomană în acea epocă reprezintă comportamentul unei Biserici oarecum autocefale, deoarece un asemenea sprijin consistent şi constant nu putea să vină din partea unei Biserici fără capacitate de conducere proprie şi exprimare responsabilă şi solidară.

Însă dobândirea oficială a Autocefaliei şi ridicarea la rangul de Patriarhie a Bisericii noastre au fost posibile numai după crearea Statului român modern, mai precis după Unirea Principatelor Moldova şi Țara Românească, în anul 1859, dobândirea Independenței de Stat, în anul 1877, şi ridicarea României la rangul de Regat, în anul 1881.

Astfel, principele Alexandru Ioan Cuza, ales concomitent domnitor în ambele principate, a desfășurat o susținută activitate diplomatică, pe de o parte pentru înfăptuirea unității constitu­ționale şi administrative a ţării, care s‑a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Țara Românească au format un Stat național unitar, adoptând numele de România, iar, pe de altă parte, pentru realizarea independenței administrative a Bisericii Ortodoxe Române, numită de poetul național Mihai Eminescu: „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”¹.

În această perspectivă, după organizarea unitară a structurilor bi­sericești din provinciile ro­mâ­nești, sub conducerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Româ­ne, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat, la 3 decembrie 1864, Decretul organic, în care se arăta că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în tot ceea ce privește organizarea şi disciplina” şi că „Sinodul general al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credințe ortodoxe cu Marea Biserică de Răsărit, prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului.”²

În același timp, prin demersurile domnitorului Alexandru Ioan Cuza către Patriarhia Ecumenică (1865) pentru obținerea recu­noașterii autocefaliei³, s‑au creat şi premisele ridicării mai târziu a Bisericii Ortodoxe Române, autocefală din anul 1885, la rangul de Patriarhie, în anul 1925.

În esență, autocefalia este recunoașterea maturității spirituale şi a libertății administrative şi pastorale a unei Biserici Ortodoxe dintr‑o țară devenită stat independent. În fapt, Autocefalia  Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută oficial de către Patriarhia Ecumenică în anul 1885, iar rangul de Patriarhie l‑a primit în anul 1925, după ce, mai înainte, în anul 1918, s‑a realizat România Mare, când, pentru prima dată în istorie, aproape întregul popor român era cuprins între granițele unui singur stat.

Păstrând şi cultivând virtuțile originii sale apostolice, asimilând şi în același timp influențând specificul etnic românesc, Ortodoxia românească s‑a manifestat în plan istoric cu identitate proprie, păstrând unitatea dogmatică, liturgică şi canonică în comuniune cu Ortodoxia Universală. Atât Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române în 1885, cât şi ridicarea ei la rang de Patriarhie în 1925 au fost rezultatul unei strânse cooperări între Biserică şi Stat, mai ales în plan diplomatic.

Astăzi, prin lucrarea comună a Bisericii Ortodoxe Române şi a Statului Român, de comemorare cu solemnitate a două evenimente istorice fundamentale din viaţa Bisericii şi a neamului românesc, se evidențiază legătura dintre unitatea spirituală şi unitatea națională a românilor.

În prezent, când multiple crize, inclusiv criza de identitate spirituală, afectează societatea contemporană, sărbătorirea a 130 de ani de la recunoașterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi a 90 de ani de la ridicarea ei la rangul de Patriarhie trebuie să fie izvor de inspirație şi înnoire pentru a răspunde mai eficient nevoilor societății românești de azi, precum şi nevoilor diasporei române, care niciodată n‑a fost mai numeroasă decât acum.

Mulțumim, Domnule Preşedinte, pentru organizarea acestui moment solemn la Palatul Cotroceni şi vă dorim multă sănătate şi ajutor de la Dumnezeu în activitatea Dumneavoastră!

 

† Daniel

Patriarhul Bisericii

Ortodoxe Române

 

Cuvânt rostit la Palatul Cotroceni, cu prilejul invitației Președintelui României, Domnul Klaus Werner Iohannis, pentru marcarea împlinirii a 130 de ani de la re­cu­noaș­terea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi a 90 de ani de la ridicarea ei la rangul de Patriarhie, miercuri, 28 octombrie 2015.

 

Note:

¹ ‑Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882, în „Opere”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 13, pp. 168‑169.

² ‑Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi centrale pentru afacerile religiei române, Bucureşti, 1865, Constantin Drăguşin, Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate, în `Studii Teologice”, IX (1957), nr. 1‑2, pp. 86‑103.

³ ‑Joanes Dominicus Mansi, Sacrorum Conciliorum Nova Et Amplisima Colectio, vol. 40, Akademische Druck - U. Verlagsanstalt, Graz, Austria, 1961, pp. 682‑684, 686‑688, 690‑702.