Autocefalie în Ţara Românească înainte de secolul al XIX-lea
Biserica Ortodoxă Română împlineşte 125 de ani de la recunoaşterea oficială a autocefaliei. Etimologic, autocefalia reprezintă dreptul unei Biserici ortodoxe naţionale la conducere proprie, independentă. Acţiuni specifice unei Biserici autocefale, precum sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir, canonizarea de sfinţi, grija purtată pentru românii ortodocşi din afara graniţelor ţării şi dreptul de a hirotoni ierarhii din fruntea diecezelor şi a-i judeca, au avut loc cu mult timp înainte de secolul al XIX-lea în Ţara Românească.
Creştinismul românesc este de origine apostolică, datând încă din secolul I, datorită misiunii Sfinţilor Apostoli Andrei - Ocrotitorul României - şi Filip. Rodul acestei propovăduiri a dat naştere unei organizări bisericeşti pe teritoriul ţării noastre, la început în zona Dunării de Jos. Provincia romană Sciţia Minor (Dobrogea) avea o eparhie locală cu sediul la Tomis. Prima eparhie de pe teritoriul ţării noastre, cea de la Tomis, era amintită între „arhiepiscopiile autocefale” în documentele bizantine Notitiae episcopatuum, fapt ce însemnă o oarecare independenţă a diecezei.
În mai 1359, Patriarhia Ecumenică recunoştea o stare de fapt, existentă dinainte: Mitropolia Ţării Româneşti, de la Curtea de Argeş. Mitropolitul Iachint de Vicina era „de câtva timp” la Argeş, la Curtea Domnească a lui Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), astfel că eparhia funcţiona deja. Biserica valahă şi-a manifestat atât dreptul de a organiza noi unităţi administrative, cât şi dreptul autocefal de a hirotoni pe ierarhii din fruntea diecezelor. Astfel, în anul 1370, în Ţara Românească se înfiinţează o nouă mitropolie la Severin, iar la începutul secolului al XVI-lea câte o episcopie la Râmnicu-Vâlcea şi Buzău. Toate acestea s-au realizat prin sprijinul domnitorilor români, fără amestecul Patriarhiei Ecumenice, care ratifica doar ceea ce exista deja în bună rânduială.
Titluri onorifice oferite de Patriarhia Ecumenică ierarhilor români
Ierarhii români s-au bucurat de o deosebită cinste din partea Patriarhiei Ecumenice, drept dovadă stând titlurile onorifice primite de la Constantinopol. În anul 1370, mitropolitul Antim Critopol al Severinului primea titlul „locţiitor de Mitilene” - este pentru prima dată când patriarhul ecumenic acordă unui ierarh din Ţările Române titlul de locţiitor al unui scaun mitropolitan grecesc aflat odinioară sub jurisdicţia sa. Vor urma titlurile „locţiitor al Amasiei” (1372), „locţiitor al Nicomidiei” (1382), „locţiitor al Ancirei” (sec. al XV-lea), iar la 10 octombrie 1776, titlul „locţiitor al Cezareei Capadociei”. Titlul „locţiitor al tronului Cezareei Capadociei”, primit de mitropolitul Grigorie al II-lea al Ţării Româneşti şi păstrat până în zilele noastre de patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, face ca ierarhul român să fie „egal în demnitate şi cinstire cu mitropolitul Cezareei Capadociei, cel dintâi scaun mitropolitan aşezat imediat după patriarh, în ierarhia demnităţilor Patriarhiei Ecumenice”. Titulatura de „locţiitor al Cezareei Capadociei” se acorda „pe lângă cea dintru început şi din vechime moştenită lui cinstitoare numire de preacinstit şi exarh al plaiurilor”, recunoscută în anul 1381 pentru teritoriile din Transilvania.
Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir în Ţara Românească
Domnia Sfântului Voievod Neagoe Basarab al Ţării Româneşti (1512-1521) ne oferă o serie de servicii divine specifice unei Biserici autocefale. Doi patriarhi ecumenici au vizitat Curtea Domnească a domnitorului român: Pahomie I (1505-1513) şi Teolipt I (1513-1522). În 1513, Neagoe Basarab chema pe patriarhul Pahomie I cu „vlădici, episcup, egumeni, preoţ, călugări, diiaconi” şi „i-au strânsu tot în cetate den Târgovişt de au făcut Sfântu Miru cu multe rugăciuni şi slujbe dumnezăeşti la sfânta mitropolie, care iaste făcută de dânsul”. La slujbă a participat şi mitropolitul Macarie, pe care Neagoe Basarab „îl pusese mitropolit a toată Ţara Rumânească, Plaiului şi Severinului”, cerând numai „blagosloveniia” ulterior patriarhului ecumenic Pahomie I. Cu ocazia târnosirii bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş, la 15 august 1517, a fost sfinţit, pentru a doua oară, Sfântul şi Marele Mir, cu participarea patriarhului ecumenic Teolipt I. Tot atunci a avut loc şi prima canonizare de pe teritoriul ţării noastre, a Sfântului Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului, după cum relatează Gavriil Protul, în ediţia grecească a lucrării „Viaţa lui Nifon”: „Văzând domnul că sfântul face zi de zi minuni, a poruncit şi au făcut un sinod local şi au alcătuit slujba sfântului şi au hotărât să fie sărbat la unsprezece a lunii august, în ziua în care a răposat. Au dat şi la Marea Biserică ştire despre minunile cele foarte mari ale sfântului”.
În Joia Mare a anului 1670, la Bucureşti a avut loc Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir în prezenţa patriarhului Dositei al Ierusalimului, iar din acesta s-a trimis şi fraţilor din Moldova, Transilvania şi părţile Dunării de Jos. Sfinţirea s-a făcut cu participarea mitropolitului Teodosie al Ţării Româneşti împreună cu episcopii sufragani Serafim al Râmnicului şi Grigorie de la Buzău, iar la slujbă a asistat şi domnitorul Antonie Vodă din Popeşti, împreună cu toată protipendada.
În 1702, patriarhul Dositei al Ierusalimului revine la curtea lui Constantin Brâncoveanu şi săvârşeşte Sfântul şi Marele Mir împreună cu ierarhii locali, la 29 iunie, în biserica mănăstirii cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Bucureşti, „Măriia Sa Costandin Vodă împreună cu arhiereul ţărâi Kir Theodosie şi cu toţi alalţi episcopi câţi aici în ţară să afla, şi toată boierimea ţărâi”.
Replici ale independenţei Bisericii Ţării Româneşti faţă de Patriarhia Ecumenică
În septembrie 1616, patriarhul Timotei II încearcă să caterisească pe mitropolitul Luca al Ungrovlahiei, fost diplomat al lui Mihai Viteazul, pe motiv că a refuzat plata peşcheşului anual către Patriarhia Ecumenică, însă acesta rămâne în scaun, păstorind până în 1629, când trece la cele veşnice.
La 15 iulie 1631, domnitorul Leon Tomşa convoacă la Bucureşti Marele Sfat al Ţării, la care participă mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei şi Teofil al Râmnicului şi alcătuieşte un „Aşezământ” care, printre altele, hotăra: „Mitropolia, episcupiile, egumeniile să nu se schimbe pre mită, ce să fie pre săbor. Şi să nu fie volnic patriiarhul a tremite aicea în ţeară nici vlădică, nici episcup, nici egumen, ce pre cine va alege ţeara şi sfatul, vlădică sau episcup, acela să fie. Numai să tremită la patriarhul să dea blagoslovenie, cum a fost de vac”.
Pravila cea Mare, tipărită la Târgovişte de mitropolitul Ştefan cu sprijinul domnitorului Matei Basarab, în 1652, prevedea că Mitropolia Ţării Româneşti nu este supusă nimănui, avându-i în jurisdicţie şi pe românii din Transilvania: „Mitropolitul are blagoslovenie de hirotoniaşte el şi pre episcopii Ţării Ardealului de în Ţara Ungurească”. Matei Basarab, prin trei hrisoave de dezînchinare, scoate de sub jurisdicţia Locurilor Sfinte 22 de mănăstiri, fără a consulta pe patriarhul ecumenic, întrucât descoperise că au fost închinate cu hrisoave false. Pe viitor, se oprea închinarea vreunei mănăstiri, actul fiind întărit cu semnăturile tuturor ierarhilor ţării şi ale boierilor Divanului.
În ianuarie 1659 are loc un sinod panortodox la Târgovişte, convocat de domnitorul Mihnea III Radu, care, „în visurile sale imperiale îşi asuma sarcinile străvechilor basilei ce convocau şi îndreptau sinoade”. Despre acest sinod s-a scris că „manifestă anumite veleităţi de neatârnare ale Bisericii muntene, sub îndemn domnesc”. Domnitorul Mihnea III Radu a convocat, a prezidat şi a confirmat hotărârile sinodului, pe care doar le-a comunicat spre încunoştiinţare patriarhului ecumenic Partenie IV.
Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul al Ţării Româneşti, în anul 1710, protestează cu privire la imixtiunea necanonică a patriarhului Hrisant al Ierusalimului în dieceza sa, întrucât acesta interzisese pomenirea mitropolitului român în bisericile închinate Sfântului Mormânt, precum şi în statele arondate acestor mănăstiri din ţară. În scrisoarea adresată patriarhului ecumenic Atanasie al V-lea, mitropolitul Antim Ivireanul amintea: „Nici n-au fost cândva şi nici nu vor fi supuse cuiva dintre patriarhii diecezelor străine mănăstirile din Ungrovlahia; ci toate acestea stau sub administrarea noastră”.
Cârmuirea Bisericii, independentă faţă de orice autoritate din afara ţării
Vrednicul de pomenire patriarh Iustin Moisescu descrie independenţa Bisericii româneşti prin sprijinul voievozilor români, astfel: „Asocierea domnitorului la cârmuirea Bisericii, prin confirmarea şi întronizarea întâistătătorilor ei, şi asocierea întâistătătorilor Bisericii la cârmuirea statului, prin prezenţa lor în sfatul ţării, asigura cârmuirea unitară a poporului. În acelaşi timp ea era şi o chezăşie a organizării unitare şi cârmuirii independente a Bisericilor de orice autoritate din afara ţării”.