Cum se poate realiza, într-o societate secularizată şi în permanentă schimbare, afirmarea demnității familiei creştine?*

Pentru definirea plenară a scopului Cununiei, această Taină trebuie rela­ționată, așa cum procedează Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, cu Taina Preoției; ambele „ajută pe credincioși, prin harul ce li-l dau, să pună într-o aplicare cuvenită harurile celorlalte Taine, în situația concretă familială și socială în care trăiesc marea lor majoritate, sau în rolul bisericesc asumat de alții”². Ambele sunt chemate ca, prin puterea harului împărtășit prin ele, să ajute la consolidarea și amplificarea relației cu Hristos Domnul, pe care soții și-o cultivă reciproc prin duh de jertfă și altruism în mediul familiei, sau să mijlocească altora întărirea sau după caz refacerea legăturii personale cu Hristos, slăbită prin păcat, în cazul preoției. Prin urmare, ceea ce au în vedere aceste două Sfinte Taine se poate exprima foarte exact prin dimensiunea lor eclesială, adică prin cultivarea relațiilor de comuniune, atât pe verticală cu Mântuitorul Iisus Hristos, și prin El cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cât și pe orizontală, cu semenii. Așa se explică de ce „Nunta și Preoția ca Taine fac vădit faptul că persoana nu se realizează decât în comuniune, că persoana și comuniunea sunt doi poli inseparabili; fac vădit faptul că Tainele își au rodirea lor în răspunderea oamenilor unii față de alții”³.

Este propriu viziunii ortodoxe de a defini persoana umană prin prisma comuniunii, de a sublinia ori de câte ori este nevoie că omul nu se împlinește ca individ, adică în separare de ceilalți, ci numai într-o relație cu celelalte persoane umane. El însuși vine la existență prin voința și iubirea unor persoane, care îi și asigură cadrul necesar, material și spiritual, pentru creștere și pentru împlinirea vocației sale. În acest sens el nu este „aruncat în lume” ca rod al întâmplării sau al hazardului, ci este „chemat în lume” și vine în ea ca un dar ce și-l fac reciproc părinții, dar și ca dar al lui Dumnezeu, mai ales atunci când este mult așteptat. Iar venirea lui înnoiește, întărește și pecetluiește unirea celor doi soți, aceștia devenind din acel moment părinți, adică se definesc pe ei înșiși doar într-o relație inclusivă cu copilul lor. În mod reciproc, copilul este definit din primul moment ca aparținând părinților lui, deci este înscris prin însăși originea sa într-o comuniune, ce îi va asigura dezvoltarea sa ulterioară ca persoană umană.

În consolidarea relației dintre soți, prin eforturi altruiste reciproce, se petrece o transcendere a propriei individualități, pe baza apelului celuilalt la iubire și la răspunderea ce decurge de aici. Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae descrie în termenii următori progresul continuu al transcenderii de sine între soți: „Fiecare se depășește în ceea ce este trupesc în unirea cu celălalt, dar ei se depășesc nu numai având în vedere copilul adus prin ei la existență, ci și împlinind o răspundere accentuată a unuia față de celălalt. Legătura permanentă între un bărbat și o femeie scoate în relief o responsabilitate specială între ei, dar și o responsabilitate unită a lor față de copii și față de Dumnezeu. Prin aceasta, familia devine o școală de deprindere a omului în responsabilitatea lui față de alții și față de Dumnezeu”⁴.

Iubirea dintre soți trebuie să progreseze neîncetat, să cunoască o spiritualizare crescândă, concretizată în asumarea plenară a celuilalt, în uitarea de sine și într-o comună slujire a copiilor. Interiorizarea tot mai accentuată a legăturii lor, marcată de spiritul de dăruire, este facilitată concomitent de harul primit prin Taina Cununiei și de responsabilitatea lor comună față de copii. Vocația de comuniune se descoperă celor doi soți într-un mod mai complet atunci când vin pe lume copiii. Aceștia îi revendică neîncetat pe părinți, dar le și îmbo­gățesc existența, lărgindu-le eul, care se deschide ca să-i asume tot mai mult, tot mai plenar.

Chipul treimic al lui Dumnezeu reflectat în familia creștină

De la structura dialogală omul credincios face cu ușurință pasul spre structura trinitară a chipului său divin, pentru a cărei materializare Dumnezeu a gândit din eternitate familia umană, prin intermediul căreia omul să poată face experiența unei existențe comunionale, creatoare de valori și de relații extinse de frățietate. De altfel și în Biserică întâlnim modelul familiei, al unei familii spirituale, cu un Părinte ceresc, al Cărui Fiu făcut Om și devenit frate al nostru ne-a dăruit înfierea, pentru a dobândi calitatea de fii spirituali ai aceluiași Tată ceresc.

Revenind la capacitatea omului, înscrisă în firea sa de la creație, de a avea o existență personal-comunitară, după chipul treimic divin, vom spune că aceasta se realizează la un nivel „natural” în și prin familie și la nivel duhovnicesc mai evident în și prin Biserică. Propriu-zis omul face mai întâi experiența în familie a primei relații personale, cu fiecare dintre părinți. Într-o familie credincioasă el face însă foarte devreme și experiența unui alt tip de relație personală, exclusiv prin credință: relația cu Dumnezeu Cel nevăzut, Care pentru copil Se lasă văzut prin intermediul icoanei. Această ultimă relație se va întări și consolida în ambianța Bisericii, copilul simțind sau intuind legătura ce se stabilește prin credință între familia căreia îi aparține și cea mai extinsă a Bisericii.

Caracterul trinitar al chipului divin din om trebuie, așadar identificat la nivelul familiei, care favorizează manifestarea sa progresivă; cu toate acestea trebuie afirmată și o structură trinitară a persoanei umane, care nu contravine celei exprimate prin intermediul familiei, ci se dezvoltă concomitent. Când afirmăm acest lucru, ne gândim atât la tradiționala interpretare trinitară a puterilor sufletești: rațiune, voință și sentiment, cât și la o alta, mai proprie spiritua­lității filocalice ortodoxe: mintea, rațiunea și simțirea. „Omul se arată și prin aceasta chipul Sfintei Treimi ca persoană, dar ca persoană în comuniune cu Persoanele divine și cu persoanele umane. Iar persoana întărește  comuniunea ce o are cu celelalte persoane prin comunicarea iubitoare de sensuri, unind-o pe aceasta cu comunicarea vieții sau a Duhului iubirii, unit cu sensurile  și cu Dumnezeu-Cuvântul, izvorul lor”⁵.

Trebuie să reținem, în concluzie, că restaurarea și consolidarea modelului trinitar la nivel personal, familial și comunitar are loc în Biserică prin Sfintele Taine. Demnitatea familiei creștine, fundamentată pe chipul divin trinitar, trebuie astăzi apărată și promovată printr-o intensă viață duhovnicească, la care sunt chemați să participe toți membrii familiei, prin racordarea ei continuă la viața comunitară a Bisericii, prin deschiderea solidară spre acte de caritate și într-ajutorare cu semenii, prin accentul pus pe valorile spiritual-morale ale Ortodoxiei noastre românești.

Note:

^* Informaţii prelucrate după studiul „Reflectarea comuniunii trinitare la nivelul familiei creştine”, publicat în Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti, 2011, pp. 151-158

² Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMBOR, București, 1997, p. 119

³ Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 119

⁴ Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 98

⁵ Pr. prof. acad. dr. Dumitru Stăniloae, Omul și Dumnezeu, în vol. „Studii de teologie dogmatică ortodoxă”, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 171

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)