Coerența familiei

Încercarea de a defini familia drept celulă de bază a societății, în general, poate genera nenumărate răstălmăciri vecine cu ideologia progresistă. Teama sau mai degrabă injusta deschidere de a înțelege, profund și esențial, conceptul și valoarea familiei, precum și implicațiile firești ale acesteia ­distorsionează realitatea care devine, în acest sens, un aspect depășit, nedemn de a putea funcționa într-o societate cu pretenții așa-zis normale. Gândită și plămădită de Dumnezeu în Rai, familia devine matricea de funcționare a omenirii în cel mai bun chip cu putință. Urmărirea coerenței legate de familie, în general, și mai ales de familia creștină, în special, constituie încercarea de a demonstra naturalețea acestei structuri. 

Nu este întâmplătoare crearea primei familii din Rai. Protopărinții Adam și Eva, ca expresie a voinței și faptei dumnezeiești de a face, de a crea pe om după chipul și spre asemănarea cu Dumnezeu (Facere 1, 26), precum și constatarea că nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el (Facere 2, 18), devin prilejuri de a înțelege un plan dezvăluit în diferite etape, dar cu esență solidă în voia și lucrarea lui Dumnezeu. Omul nu își putea desfășura activitatea de unul singur, chiar dacă implicarea sa în punerea numelor tuturor celor din lume a desemnat un proces amplu și profund, dezvăluind capacitatea acestuia de a numi pe fiecare după firea pe care o regăsea în tot ceea ce numea (Facere 2, 20). Negăsirea unui ajutor potrivit pentru primul om, bărbat cu dor de a se împărtăși cu și de cineva pe potriva sa, va genera crearea Evei din coasta acestuia, atât ca pretext pentru o iubire profundă, cât și un mod de viețuire menit să dezvăluie o chemare de descoperire a unei alte ființe, complet diferită și foarte specială, cu care să împartă tot ceea ce primise, în special iubirea lui Dumnezeu.

Așteptarea mesianică: căderi și ridicări ale familiei

Pe fondul căderii în păcatul neascultării, prima familie, aflată în căderea neîmplinirii lor în Dumnezeu, ivirea promisiunii nașterii unui Mântuitor (Facere 3, 15) devine, încet și sigur, procesul primirii în mijlocul familiei omenirii a Celui ce se va pogorî printre noi, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. Mântuitorul Iisus Hristos vine în trup omenesc atât pentru a ne scăpa de moartea adusă de păcatul strămoșesc, cât și pentru a salva familia în ansamblu, precum și în profunzimea ei. În fiecare nou membru, germinat de prima familie, precum și de următoarele, se vor regăsi refe­rințele și nă­zuințele necesare identificării acestuia cu Unsul Domnului, Mesia. Evident că nu toți urmașii lui Adam și ai Evei s-au ridicat la această provi­dențială promisiune. În unii pregătirea pentru venirea Domnului în trup a fost fie prefigurată, fie cu greu lăsată aș­teptată și, uneori, cu destule căderi, care mai de care, aparent dez­armante. Fratricidul primordial, de exemplu, lupta nedreaptă alimentată de patosul invidiei fără sens dintre Cain și Abel, va aduce sciziuni serioase în proaspăta familie post­paradisiacă. Totuși, așteptarea nu va rămâne fără răspunsul scontat, însă vor trece mulți ani prin generații de familii, din care o mică parte își vor înțelege menirea și o altă parte, destul de consistentă, vor orbecăi, nu fără sens, în drumul vieții lor. De notat este faptul că așteptarea primirii lui Mesia se împlinește abia atunci când familia devine curată și complet angajată în credința că voia celui Preaînalt se odih­nește în cei care se sfiesc inițial, dorind chiar să renunțe pe alocuri, însă, în cele din urmă, acceptă în mod exemplar actul ­Întrupării, menit să restabilească o prezență fundamentală a Domnului în viața oamenilor.

Nunta din Cana Galileii: discreta și structurala prezență a Domnului în viața familiilor

Exemplul grăitor al binecuvântării familiei prin prezența Mântuitorului Iisus Hristos la nunta celebră din scrierea celei de-a patra Evanghelii, devenită esențială în structura Tainei Cununiei, înmagazinează atât discreția cu care Domnul poate fi prezent în viața familiilor care Îl doresc, precum și implicarea structurală, fundamentală a Celui ce preface, transformă, sau mai degrabă înnobilează, un lucru fundamental, însă paradoxal, destul de obișnuit, apa, într-un element care va deveni ulterior vehicul al propriei Sale modalități de a se oferi euharistic până la sfârșitul veacurilor. De­sigur că familii se întemeiau și înainte de acest moment, însă odată cu acest fapt, comuniunea de acest tip, dintre un bărbat și o femeie, binecuvântată în acest fel prin prezența Domnului, va primi cinstea de a se numi creștină. Centralitatea hristologică a familiei se presupune și chiar se impune pentru cei care prețuiesc această demnitate de creștini. Sub o altă formă Mântuitorul Iisus Hristos nu a revelat vreun alt plan de ridicare a celor care își doresc să facă parte din această structură socială și religioasă, menită să Îl mărturisească prin prisma dem­nității la care au fost chemați.

Provocări pastorale: descurajarea și împuținarea familiilor

Cu toate elementele care definesc normalitatea închegării unei familii creștine autentice, există și unele descurajări și chiar derapaje morale serioase care nu mai fac atrăgătoare și nici măcar dorită întemeierea unei familii. Noile generații aleg să petreacă perioade îndelungate de așa-zisă probă, uitând că proba în sine a viețuirii unul cu celălalt se poate împlini în mod practic, familia binecuvântată de Dumnezeu având șanse mai puține, însă nu private total de destrămare. Libertatea și practicarea iertării reciproce le aparține. Fundamentul creștin al familiei oferă indicii că, în interiorul acesteia, plăgi ca egoismul, prioritizarea excesivă a carierei, vecină cu idolatria, precum și amânarea prelungită în numele unei pretinse copilării mult extinse denotă șansele ca rănile de mai sus să pălească vertiginos, numai dacă familia este prezentată și trăită ca un adevărat examen prin el însuși de maturitate, atât socială, cât mai ales spirituală. Însă exemplele din ce în ce mai puține ale reușitei familiilor creștine devin argumente în alegerea unor situații surogate de concubinaj evazat pe parcursul a multor ani de împreună-viețuire, fără preocupări bisericești. Abia când sunt confruntate cu si­tuații-limită (săvârșirea unor pomeniri, parastase sau chiar implicarea ca nași de botez sau de cununie) unele cupluri necăsătorite religios își dau seama că se află într-o situație incompatibilă, solicitând, și primind, din păcate, dintr-o pretinsă tradiție profund ezoterică practicată în mod ironic și trist de către feluriți slujitori care încurajează acest stil de viețuire, prin citirea aproape magică a unor pretinse rugăciuni neasumate de învățătura și Tradiția Bisericii. Cea mai mare dezlegare în aceste cazuri o reprezintă nu doar citirea unor rugăciuni îndoielnice, ci tocmai ieșirea concretă din situația respectivă prin primirea cum se cuvinte a Tainei Cununiei la momentul potrivit. O situație aparte o reprezintă și cea în care un bărbat și o femeie necăsătoriți pierd un membru al familiei, anulând cu cel puțin un an primirea căsătoriei religioase din acest motiv. Este adevărat că atmosfera nu este prielnică în acele momente grele, dar păcatul neasumării unei familii creștine autentice continuă să existe. Ne putem întreba așadar: Putem lăsa pe cei aflați în această situație să continue să stea în starea de necurăție o perioadă atât de îndelungată, așteptând, în cel mai bun caz, sorocul izbăvitor al pomenirii de un an al celui trecut la Domnul? Sau putem avea o deschidere care să încurajeze punerea în rânduială care le va oferi contextul unor implicări concrete în pregătirea pomenirii celor dragi? Ar trebui gândite și puse în aplicare strategii sufletești prioritare, curajoase, care să evidențieze nu petrecerile și ospețele exagerate cu care sunt astăzi însoțite unele întemeieri ale familiilor, ci profundele implicații ale asumării celuilalt în coerența oferită de întemeierea unei familii creștine. Cu cât acest mesaj va fi diseminat și unitar propagat, în special de către slujitorii Bisericii, cu atât demnitatea familiei creștine va fi recâștigată.

Răni și vindecări

Familiile, în general, și cele creștine, în special, nu sunt lipsite de răni, chiar și atunci când sunt prezente cele mai bune intenții de a merge pe acest drum al însoțirii. Felurite ispite, de la neacomodările pe termen scurt sau lung, lipsa dialogului autentic pe marginea unor subiecte lăsate pentru mai târziu, existența unor vicii profunde sau chiar con­viețuirea de frică a bărbatului cu femeia, fie ei și cununați, erodează relația maritală. Pe lângă acestea, dorințele mai mult sau mai puțin vădite de a-l schimba pe celălalt cu orice preț, în numele unei pretinse autorități familiale, precum și neîncrederea excesivă sau cerința exacerbată de a face totul împreună pot de asemenea să complice calea unei familii creștine care trebuie să își propună depășirea unor astfel de situații. Comunicarea mai clară și mai deasă, exersarea iertării, înțelegerea profundă a rolului fiecăruia în familie și implicarea pe măsură, precum și rugăciunea, participarea liturgică la slujbe și chiar spovedania la același duhovnic pot fi șanse de preîntâmpinare a unor adevărate catastrofe. Drumul spre vindecare trebuie făcut de la primele semne care pot să apară.

Biserica - marea familie a tuturor celor care nu neagă Jertfa

Compozitorul Gustave Mahler afirma faptul că tradiția nu ar însemna venerarea cenușii, ci păstrarea focului. În acest sens, Biserica nu venerează o tradiție a întemeierii familiilor creștine din care să renască mitologic o pasăre plină de o nouă viață, ci propune, asemenea citatului parafrazat mai sus, o întreținere a focului iubirii dintre bărbatul și femeia uniți în Taina Cununiei care îi definește ca familie creștină. Acest foc trebuie însă susținut cu puterile proprii ale fiecărui membru al familiei. Asemenea unei candele care are nevoie mereu pentru a fi recunoscută ca atare atât de combustibil, de ulei, precum și de plută și de fitil purtător de flacără, în același mod bărbatul și femeia ce își pun nădejdea în căsătoria religioasă, propusă de către Biserică, trebuie să se regăsească în procesul continuu de procurare a elementelor necesare ce pot asigura identificarea lor ca membri coerenți ai Bisericii, care au menirea de a deveni surse de luminare și de motivație atât pentru ei, cât și pentru ceilalți potențiali doritori ai unei stări deloc comode, ci ai unei stări aflate într-un amplu proces de confirmare a unei vieți jertfelnice, neatrăgătoare la prima vedere, dar esențială și coerentă pentru viziunea dinamică a Bisericii definită ca marea familie a tuturor celor care își doresc asemănarea lor cu Jertfa emblematică a Marelui răstignit, mort, îngropat și înviat: Mântuitorul ­Iisus Hristos, capul Bisericii și justificarea fără drept de tăgadă a tuturor nedreptățiților.