Banalizarea răului

Pe o pagină de internet specializată în forumuri am găsit, zilele trecute, postarea unui băiat care relatează cum a făcut prietena lui avort. Povestirea este scrisă într-o manieră neaşteptată, plină de o imaturitate incredibilă: speriat că prietena sa minoră a rămas însărcinată, băiatul face rost de vreun milion de lei vechi (pe parcurs va suplimenta cu încă un milion) şi îi propune fetei să facă avort. Fără să gândească prea mult, fără să caute şi alte rezolvări la problema unei sarcini neaşteptate. Şi, mult mai grav, chiar fără să se gândească la ceea ce înseamnă pentru tânăra respectivă procedura medicală pe care aveau să o solicite.

Relatarea pusă pe site de băiatul de care vă vorbesc este plină de năduf. Adică el se plânge prin tot ceea ce spune că sistemul medical e îmbâcsit şi plini de profitori care doar la bani se gândesc, fără să-i înţeleagă pe doi tineri care sunt minori şi n-au venituri. Altfel spus, e foarte grav şi neplăcut că în România de azi nu se prea fac avorturi caritabile! Cei doi se duc de la o clinică privată la alta, li se spune ba că fătul are 5 săptămâni, ba că are 10 săptămâni şi are şi infecţie, li se cer bani pentru consultaţii şi alţi bani pentru chiuretaj (cu explicaţia: „Vă costă în plus, că sunteţi minori“). În cele din urmă, merg la o maternitate, unde la triaj li se refuză iniţial intervenţia, apoi cuiva i se face milă de ei, iar în cele din urmă, avortul se face. În 5 minute. Şi, după cum nu uită să precizeze autorul acestei povestiri (AnonimG îşi spune), „totul m-a dus cam în 2 milioane şi ceva“. Cu tot cu atenţii la „doctoră“ şi la asistente. Pare destul de ieftin, nu? Isprava asta mi-a amintit că, acum vreun an sau doi, a fost o discuţie aprinsă în Austria referitoare la ideea unui proprietar de mall care a închiriat un spaţiu în magazinul său din Viena unei clinici medicale. Surpriza a venit atunci când s-a descoperit care era specializarea clinicii respective: nu oftalmologia, nu reparatul dinţilor, nici măcar intervenţiile plastice. Nu. Clinica respectivă era specializată în avorturi. Printre parfumerii şi magazine de băuturi, printre florării şi magazine de telefonie, printre nenumăratele spaţii comerciale de unde-ţi poţi lua haine şi pantofi, printre cafenele, restaurante şi săli de cinema, spaţiul destinat femeilor însărcinate care vor să avorteze nu li se părea nepotrivit. În timpul comunismului, când avortul era interzis prin lege, chiuretajul era nu doar un fapt foarte periculos, pentru care pedepsele erau aspre, iar riscul medical era imens, ci era un fapt ruşinos. Îngrădirea prin lege a creat şi o mentalitate conform căreia interdicţia era asociată cu sentimentul de „ceva de care trebuie să te fereşti“. Prin izbitor contrast, punerea practicii avortului în vitrina mallului te duce exact în direcţia opusă: departe de a mai fi ceva interzis sau care să provoace jenă, avortul devine ceva comun, chiar la modă, lipsit de riscuri şi remuşcări. Partea aceasta, cu remuşcările, este, de fapt, cheia problemei: atunci când conştiinţa este anesteziată, nu mai există piedici reale în calea vreunui lucru rău. Legile pot fi eludate, regulamentele şi codurile de comportament (scrise sau nescrise) pot fi uşor negate în adevărul ori valabilitatea lor. Doar conştiinţa este reperul raportului nostru cu normalitatea. Nu este deci de mirare că, în vremea noastră, vecinul nostru de timp ar da orice ca să-şi adoarmă conştiinţa, ca să obţină acele justificări sau acele contexte în care răul pe care îl intenţionează nu mai este atât de clar definit drept rău. Banalizarea unor practici imorale şi inumane este una dintre cel mai des întâlnite metode de a compromite ideea de identificare a răului şi vindecare (sau măcar izolare) a lui. De fapt, nu despre avort a fost vorba în aceste câteva rânduri, căci avortul rămâne o practică dureros de constantă pe parcursul istoriei recente. A fost vorba mai ales despre cât de rapid şi cât de activ recunoaştem răul în formele sale acute, chiar dacă el este bine deghizat? Mi-e teamă că această întrebare rămâne deschisă.