Bârfa ca moarte a sufletului

Avva Or consideră un păcat pe care noi adesea îl considerăm neînsemnat și pe care îl practicăm cu nonșalanță, ca fiind, nici mai mult și nici mai puțin, decât: „moarte pentru suflet”. Iată ce zicea bătrânul: „Dacă-ți bârfești fratele și te mustră conștiința, du-te, închină-te în fața lui și spune-i: Te-am bârfit. Și păzește-te să nu mai fii făcut de râs. Căci bârfa este moarte pentru suflet”.

La prima vedere, cuvintele par dispropor­ționate. Cum poate un gest atât de comun, uneori chiar prezentat ca inofensiv sau „natural”, să fie numit moarte? Pentru Părinții pustiei însă, bârfa nu este un accident verbal, ci un act cu ramificații multe și o dinamică foarte complexă. Înțelegerea acestei dinamici cere o privire atentă asupra mecanismelor ei.

Bârfa este plăcută pentru că hrănește iluzia puterii. Atunci când vorbești despre altul, în absența lui, într-un registru care îl reduce, tu devii pentru câteva clipe arbitru. Te plasezi deasupra lui, îi judeci gesturile, intențiile, căderile. Este o formă voalată de auto-afirmare. În spatele fiecărei bârfe se ascunde un „eu nu aș fi făcut astfel”. De aceea, bârfa oferă un sentiment cald de superioritate și, ca orice hrană dulce, poate crea dependență.

În plus, bârfa creează solidaritate între oameni. Grupul se contopește în jurul unei victime simbolice. Când vorbim împotriva cuiva, ne simțim apropiați unii de alții: împărtășim indignare, ironie, complicitate. Este una dintre cele mai ieftine forme de „comuniune”, dar liantul ei nu este iubirea, ci mândria și judecata. Acesta este motivul pentru care Părinții consideră bârfa un fenomen spiritual toxic: creează o legătură falsă între cei care bârfesc și îl exclud pe cel bârfit.

Ca să poți vorbi rău despre cineva, trebuie să te simți puțin mai sus decât el. Mândria nu se arată doar în marile gesturi de trufie, ci și în micile comparații zilnice care ne fac să credem că suntem mai curați, mai coerenți, mai morali. Bârfa este, astfel, o manifestare în formă socială a unei boli lăuntrice: nevoia de a ne afirma pe sine prin micșorarea celuilalt.

Bârfa rănește pe cel despre care se vorbește, rănește pe cei care o ascultă și, mai ales, rănește pe cel care o rostește. Ceea ce la început pare o discuție amuzantă și relaxată creează în timp un mod de a percepe lumea: suspicios, critic, incapabil de adevărată comuniune. Așa se explică severitatea cuvintelor avvei Or.

Soluția propusă de bătrân este radicală. Nu spune: „roagă-te în sinea ta”, nici „gândește-te la asta”, ci: „du-te la fratele tău și spune-i: te-am bârfit”. Bârfa este un act al lașității: critici în absență, pentru că prezența celuilalt te-ar obliga la adevăr și responsabilitate. Avva Or propune exact opusul: curajul de a ieși la lumină.

Recunoașterea în fața celui bârfit este terapeutică. Îți smulge masca superiorității, te smerește și te așază în adevăr. Îți reordonează inima, pentru că te obligă să vezi consecințele concrete ale cuvintelor tale. În același timp, implică riscuri reale: fratele se poate supăra, te poate respinge, poate considera gestul o insultă. Dar acest risc este parte a procesului de vindecare: nu cauți reacția perfectă, ci libertatea. Iar libertatea este imposibilă fără curajul adevărului, al smereniei și al efortului de a reconstrui relațiile afectate de bârfă. Numai ceea ce este adus în lumină încetează să ne stăpânească.