Barza, vecina noastră

Din străfunduri de vremi am moştenit o mulţime de proverbe, zicători şi expresii a căror origine este uitată de cei mai mulţi dintre noi. În călătoria noastră imaginară în lumea obiceiurilor de la naştere nu putem să nu ne amintim de o expresie prin care mulţi părinţi răspund odraslelor deja născute atunci când acestea pun întrebări privitoare la burtica în creştere a mamei lor. Ei bine, apelul la barza care va veni, de obicei prin coşul casei, cu un frăţior sau cu o surioară a fost şi mai este adesea răspunsul salvator! Să fie, totuşi, acest apel doar o figură de stil sau are resorturi mai profunde?! Dacă are un punct de plecare real, ce anume i-a putut impresiona atât de mult la barză pe strămoşii noştri încât să-i acorde acest statut special? Aparent simple, răspunsurile nu au venit decât după o amplă documentare.

Denumirea ştiinţifică este „ciconia ciconia“. Românii disting două feluri de barză: cea albă şi cea grivă, cernită ori neagră. În afară de barză, pasărea este numită, izolat, cocor, stârc, cocostârc (din cocor-stârc), pliscoi-pasăre, naşoilă, grui(e), bardoş şi bardăş (ultimele denumiri, mai ales prin Banat). Barza este singura pasăre de talie mare din ornitofauna României care s-a apropiat de om şi îşi construieşte din totdeauna cuibul în vecinătatea noastră. Este una dintre puţinele păsări mute. Totuşi, produce uneori un clămpănit prin lovirea celor două maxilare. Cuibul este amplasat pe un loc însorit şi înalt, cu o vedere bună asupra zonelor de hrănire. Este construit din crengi, rădăcini, pământ, fiind căptuşit cu paie, fân, iarbă, bălegar, uneori şi cu hârtie şi cârpe. În cursul anilor, în urma reparaţiilor, poate să ajungă la mărimi impresionante, atingând un diametru de 1-1,5 m, o înălţime de până la 2 m şi o greutate de 1-2 tone. Un cuib nou poate fi construit de perechea de berze în jur de 8 zile. De obicei, perechea foloseşte mai mulţi ani la rând acelaşi cuib. Unele cuiburi pot atinge o vechime de câteva decenii (spre ex., s-a descoperit un cuib în judeţul Mureş care a fost folosit din 1934 până în 2004!). Pasărea are o poziţie cu totul specială în credinţele populare ale românilor, unii cercetători susţinând că această poziţie aparte ar putea fi o reminiscenţă dacică. Astfel, în credinţele satului românesc tradiţional, barza este printre păsările cele mai sfinte. Din credinţele şi textele populare reiese că aceste vieţuitoare, alături de broasca „curată“, cocoş şi arici, „aduc sau vestesc, prin prezenţa ori comportamentul lor, numai binele“ (M. Coman). Este socotită o pasăre „prielnică“ casei şi gospodăriei, chiar destinului unei familii; potrivit unor credinţe ar fi „sfântă“, „de neam împărătesc“ şi „mai plăcută lui Dumnezeu“, de aici plecând şi îngăduinţa oamenilor atunci când barza îşi face cuib pe casă sau în imediata ei apropiere; există informaţii conform cărora atunci „când pleacă berzele în ţara lor se fac oameni, iar la întoarcere redevin păsări“; mai mult, alte credinţe sporesc această vădită apropiere de universul socio-uman: „Barza cea neagră s-a cernit pentru că i-a murit soţul“! Totuşi, pe noi ne interesează în special procesul prin care barza a devenit un etalon al fidelităţii conjugale şi al dragostei de urmaşi. Iată ceea ce vom încerca să aflăm, dacă Domnul va îngădui, săptămâna următoare, plecând, evident, de la ceea ce ştim deja. Până atunci, am putea medita la intensa, aproape organica, legătură care a existat în satul românesc de altădată între oameni şi plante, păsări şi animale, ţăranul român fiind într-o profundă uniune cu toate darurile lui Dumnezeu. Apropo, aţi observat că berzele nu se apropie de marile oraşe? În schimb, aici îşi găsesc mediu propice numeroase ciori!