Bătrânețea, perioada practicării virtuților după tratatul ciceronian De senectute
În martie 44 î.Hr., Cicero a redactat o mică lucrare numită Cato Maior, cunoscută mai ales sub numele De senectute (Despre bătrânețe), dedicată prietenului său Titus Pomponius Atticus. A fost scrisă sub forma unui dialog fictiv care ar fi avut loc în anul 150 î.Hr. între Cato cel Bătrân și tinerii Scipio Aemilianus (Scipio cel Tânăr) și Gaius Laelius Sapiens.
Dialog în aparență, căci, în esență, cei doi tineri intervin doar la începutul lucrării, admirându-i puterea lui Cato cel Bătrân, pe atunci în vârstă de 84 de ani, și provocându-l la discuție, el oferindu-le o amplă pledoarie asupra bătrâneții. Astfel, Cicero, prin glasul lui Cato cel Bătrân, combate cele patru acuzații care se aduc în mod obișnuit bătrâneții: aceasta îi împiedică pe oameni să mai desfășoare activitățile obișnuite, le slăbește trupul, îi lipsește de plăceri și îi apropie inevitabil de moarte. În linii mari, este păstrată o structură unitară, mai exact, fiecare acuzație este tratată separat, dar, pe alocuri, se întâlnesc și completări sau reveniri la cele expuse anterior, precum și digresiuni (relațiile dintre bătrâni și tineri, importanța moralității, precum și cultivarea virtuților). Cicero, ca un veritabil avocat, nu numai că apără bătrânețea, ba, chiar mai mult, pare a o considera superioară celorlalte etape ale vieții omului, întreaga lucrare emanând un optimist covârșitor.
Încă de la începutul lucrării, bătrânețea este prezentată ca fiind un paradox, căci toți doresc să ajungă la o vârstă înaintată, dar, odată ce o dobândesc, sunt nemulțumiți: „bătrânețea, pe care toți doresc să o dobândească, și, odată dobândită, pe aceeași o acuză; atât de mare este nestatornicia și depravarea prostiei” (De senectute 4, 10). Întrucât viața omului are un curs stabilit, iar fiecare etapă are rostul și frumusețea ei, lupta împotriva firescului devine absurdă și lipsită de sens, astfel, cheia reușitei nu este nicidecum împotrivirea, ci acceptarea bătrâneții ca pe un fapt normal și descoperirea beneficiilor pe care aceasta i le aduce omului. Mai exact, pentru a face față împovărărilor bătrâneții, Cicero recomandă ocupațiile intelectuale și practicarea virtuților.
Chiar dacă forța fizică slăbește, omului îi rămân nenumărate lucruri pentru care nu aceasta din urmă, ci mintea îi este necesară, precum chibzuința, înțelepciunea, dreapta judecată, iar toate acestea vin împreună cu înaintarea în vârstă. De altfel, neputința fizică nu este neapărat o consecință a bătrâneții, chiar mulți tineri fiind bolnavi și în suferință. În ceea ce privește memoria, aceasta slăbește doar dacă nu este folosită și, atât timp cât interesul este viu, și puterea minții rămâne întreagă, căci bătrânii trebuie să se îngrijească atât de trup, cât și de minte. Un om poate fi bătrân la trup, dar nu e obligatoriu să fie și la suflet, deoarece vârsta nu slăbește interesul pentru anumite lucruri. Dacă îmbătrânirea trupului nu poate fi evitată, ea fiind o consecință a unei legi a firii, omul poate evita îmbătrânirea sufletului, Cicero amintind de unii oameni pe care bătrânețea i-a găsit scriind și învățând; bătrânețea poate fi mai ușor trăită și cu ajutorul amintirilor din tinerețe, de pildă marii cuceritori care se hrănesc cu imaginea lor din tinerețe.
Un bătrân înțelept nu poate fi niciodată de nesuportat în ochii tinerilor, ci, dimpotrivă, mulți îl vor căuta pentru sfaturi, imaginea unui bătrân înconjurat de tineri dornici de învățătură fiind una dintre cele mai plăcute. Deși sunt adesea acuzați că ar fi morocănoși ori irascibili, aceste defecte nu le sunt proprii bătrânilor, ci țin de firea omului și, așa cum unii tineri sunt nesăbuiți sau chiar desfrânați, firește că există și bătrâni cu mai puțină înțelepciune, dar nu trebuie generalizat. Până la urmă, fiecare etapă a vieții este dificilă și, la fel cum fiecare vârstă aduce cu sine momente de bucurie, cu siguranță se confruntă și cu diverse provocări.
În ceea ce privește cea de-a treia acuzație, și anume că bătrânețea ar fi lipsită de plăceri, Cicero încuviințează acest lucru, dar îl consideră a fi în avantajul omului, căci uneori plăcerile pot fi rele, iar atunci când pofta stăpânește trupul se nasc numeroase nelegiuiri. Cumpătarea și virtutea nu pot coexista împreună cu plăcerile, întrucât acestea din urmă întunecă rațiunea, făcându-i pe oameni să săvârșească lucruri necugetate. Prin urmare, un bătrân trebuie să evite plăcerile care duc la excese sau să le ia doar pe cele bune: nu ospețele în sine contează, ci compania prietenilor, conversația. De altfel, cel care nu dorește un lucru, nici nu-i simte lipsa dacă nu îl are, așadar, așa cum tinerii nu mai caută acele lucruri atât de plăcute copiilor, nici bătrânii nu se mai bucură de cele ale tinerilor.
Încheierea, în care este combătută apropierea de moarte, reprezintă partea cea mai mișcătoare din întreaga lucrare în care îl vedem pe Cicero-omul. De fapt, acuzația este lipsită de temei, căci, dimpotrivă, tânărul nădăjduiește să trăiască mult, în timp ce bătrânul a trăit deja; moartea îi surprinde în egală măsură pe bătrâni și pe tineri, dar, dacă în cazul ultimilor ea este adesea violentă, în cazul primilor ea apare cumva firească și naturală. Cicero amintește ambele variante posibile după moarte, și anume sufletul ori dispare pe deplin, ori ajunge într-un loc unde va trăi veșnic, o a treia variantă nefiind cu putință, el fiind fidel celei din urmă. Căci dacă după moarte n-ar mai fi nimic, atunci oamenii nu s-ar mai strădui să câștige faimă și să lase o amintire curată posterității; de bună seamă faima nemuririi i-a făcut pe unii să dorească mai mult, să lupte mai mult. Sfârșitul tratatului se aseamănă cu încheierea Apologiei lui Socrate, atunci când acesta din urmă, osândit la moarte, compara somnul cu moartea și expunea cele două posibilități.
Trupul este văzut ca o închisoare a sufletului, așa cum era văzut în majoritatea curentelor filozofice din acea vreme, din care omul se eliberează la un moment dat, în timp ce sufletul e ceresc, el doar a poposit pentru un timp pe pământ, acest loc contrar naturii lui divine și eterne (locum divinae naturae aeternitatique contrarium, De senectute 77, 10). Sufletul este dat de zei și nu este muritor, astfel, după moarte, el se va întoarce acolo unde îi este locul, căci viața reprezintă un spațiu pentru a poposi, nu pentru a locui (commorandi [...] devorsorium [...], non habitandi, De senectute 84, 5). Așa cum sufletul nu se vede nici atunci când este în trup, nu va putea fi văzut nici după moarte, dar el totuși există.
Cicero considera că, pentru unii oameni, moartea este chiar un lucru benefic, deoarece atunci ei se vor întâlni cu cei iubiți pe care i-au pierdut, dar și cu aceia despre care doar au citit și pe care i-au admirat. Aici, în spatele lui Cato, care deplângea pierderea fiului său, Marcus Licinianus, și suporta durerea mângâindu-se cu ideea reîntâlnirii, îl putem lesne vedea pe Cicero, devastat de moartea fiicei sale, Tulliola.
Nu în ultimul rând, vârsta înaintată aduce cu sine autoritate și respect din partea celor tineri, lucru care întrece orice plăcere, de pildă cel mai bătrân este primul ascultat și este onorat chiar și în cele mai mărunte lucruri.
Pentru Cicero, moralitatea era esențială, astfel, omul trebuie să trăiască frumos și moral, căci, după moarte, nu rămâne decât ceea ce omul a adunat prin virtute și fapte bune. O viață plină de virtuți nu piere din memoria oamenilor, astfel încât, după moarte, amintirea omului bun și virtuos rămâne vie în inimile celor rămași.