Beculețul înfiletat în candelă

De cum intru într-o biserică ortodoxă, ochii mi se așează pe icoanele din catapeteasmă și din fața ei: cele de hram, cele praznicale, icoanele obișnuite. Apoi mă uit, instinctiv, după candele și lumina lor, semnul unei prezențe vii, jertfelnice. Pâlpâitul timid al unei candele, jocul său firav de lumină optimistă, veghetoare, mă mângâie sufletește. Dar se mai întâmplă să dau cu ochii și de beculețul dinlăuntrul vasului gol, sau chiar al ledurilor dimprejurul icoanelor ori al ușilor împărătești. Și atunci mă mâhnesc sufletește...

„Flacăra unei lumânări” („La Flamme d’une chandelle”, 1961) este una dintre ultimele cărți ale lui Gaston Bachelard - un eseu scurt, aproape testamentar, în care filosoful creștin francez revine la metoda lui preferată din perioada târzie: reveria poetică asupra unei singure ima­gini elementare, de data asta flacăra lumânării. Apărută la Editura Anastasia în 1994, în traducerea Marinei Baconsky, această frumoasă carte conține câteva idei (constatări) de o uriașă subtilitate duhovnicească, pornind de la simpla contemplare a bobului de lumină al unei lumânări. Una dintre ele ar fi aceea că flacăra este privită ca „singurătate verticală”, Bachelard vede în flacără imaginea unei ființe solitare, care veghează în noapte; cel ce privește lumânarea arzând intră într-o stare de reverie diferită de visul de noapte - o „reverie a sin­gurătății”, contemplativă, nu narativă. Sau aceea că scriitorul din el vede flacăra-verb, nu flacăra-obiect - insistă că flacăra nu trebuie privită static, ca lucru, ci ca eveniment continuu, ca o mică dramă a devenirii: se naște, luptă cu întunericul, moare și renaște la fiecare tremur al aerului (a se citi al Duhului). În sfârșit, multe se pot spune despre această minunată carte, însă rămânem cu ideea clară că lumina unei lumânări/candele este o jertfă vie, care întărește, păzește și luminează sufletul creștinului.

Același lucru îl face și în intimitatea rugătoare a locuinței, dar și în spațiul larg al bisericii. Candele aprinse sunt balize pentru îngeri, semnale luminiscente care amintesc de „Fiat lux/ γενηθήτω φῶς / יְהִי אוֹר”, adică de porunca Domnului de a se face lumină peste genunile creației netocmite (Facerea 1, 3). Candelele cu ulei și bobul lor auriu sunt cărările de lumină care descriu calea spre chipul transfigurat al sfinților din icoane. Ele marchează realitatea lumii de dincolo, a zilei a opta, cea neînserată. Ele sunt jertfa de untdelemn care se aduce Domnului („Ale Tale dintru ale Tale”), lumina lor ne amintește lucrarea de ungere a Duhului Sfânt. Unsul Domnului nu este o expresie în vânt, ci are o semnificație concretă, inclusiv în ungerea căpeteniilor poporului (regi și împărați), care țineau apoi în mână soarta a milioane și milioane de supuși. În fine, uleiul este cel care oblojea rănile - ne este vie în minte Pilda samarineanului care, „apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el” (Luca 10, 34).

Uleiul și aromaticele au fost baza îmbălsămării Trupului chinuit al Domnului, coborât fără suflare de pe Sfânta Cruce: „Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litri de amestec de smirnă şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei” (Ioan 19, 39-40). Iar Mironosițele Femei erau pregătite să încheie așa cum se cuvine ritualul îmbălsămării în zorii zilei acelei duminici de neuitat, însă Mântuitorul înviase cu trupul, ducând la rai și la iad și aromele așternute în grabă. Învierea are parfum!

La fel și candela cu ulei curat, pur. Aerul dimprejurul ei tremură, boarea de jertfă prin ardere de tot este prezentă, inconfundabil. Dar împrejurul unui beculeț, cu filament? Ce emoție duhovnicească poate să creeze pentru un creștin? Dar cum să-L mulțumească pe Creatorul a toate o candelă conectată la 220 v? Trebuie să ne scuturăm de toate „binefacerile” civilizației în acest caz, punctual, și să revenim la candela cu ulei și fitil. Știu bine și îmi amintesc faptul că în comunism uleiul era una dintre cele mai rare și căutate mărfuri: era pe cartelă, tot timpul insuficient. Atunci au apărut și candelele cu bec, dar și din comoditatea/lenea de a nu mai avea grijă de ele: alimentate cu untdelemn, curățate, schimbat fitilul etc. Este mai simplu cu becul, atingi întrerupătorul și gata!, candela s-a aprins și stă așa cât vrei tu. Eroare maximă! Candela e mai stinsă ca niciodată...