Dicționar canonico-juridic: Sinod

Termenul provine din gre­­cescul ἡ σύνοδος ­(syn­odos), alcătuit din σύν (cu, împreună) și ὁδός (cale, drum), și are înțelesul literal de „drum făcut împreună” sau „a merge împreună pe același drum”.

Eclesial, sinodul desemnează comuniunea ierarhilor reuniți să exercite împreună autoritatea privitoare la probleme de credință, disciplină și cult.

Modelul scripturistic este Sinodul Apostolic de la Ierusalim (Fapte cap. 15), unde Apostolii și presbiterii s-au întrunit pentru a solu­ționa problema primirii crești­nilor proveniți dintre neamuri și a raportării lor la Legea mozaică. Hotărârea luată de Sinod a fost însușită de toți participanții și apoi comunicată prin formula „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Fapte 15, 28). Textul oferă modelul clasic al deciziei sinodale, care cuprinde existența unei probleme de interes general, întrunirea autorității bisericești competente, analizarea și adoptarea unei hotărâri doctrinare și pastorale pentru comunitățile cărora li se adresează. În Fapte 16, 4, aceste hotărâri sunt numite τὰ δόγματα τὰ κεκριμένα (literal cele socotite bune, cele judecate), pe care comunitățile de credincioși le primeau spre a le păzi (φυλάσσειν).

Ulterior, sinodul a fost definit și explicitat ca mod de funcționare în canonul 34 apostolic, care stabilește raportul dintre ierarhii unui neam și întâiul (πρῶτος - primus) ales de ei dintre ei. Ierarhii nu pot decide pentru chestiuni importante fără acordul celui dintâi dintre ei, după cum nici acesta nu poate decide în chestiuni importante fără acordul celorlalți ierarhi membri ai sinodului. Canonul se fundamentează pe modelul comuniunii treimice exprimat în final: „numai astfel va fi bună înțelegere și va fi slăvit Dumnezeu (...) Tatăl, Fiul și Duhul”. Relația dintre întâietate și sinodalitate este, așadar, ilustrată pe baza înţelegerii corecte a relațiilor intratrinitare.

În funcție de extensia autorității lor, sinoadele pot fi regionale, naționale și ecumenice. Sinoadele regionale analizează probleme care privesc Biserica dintr-o regiune, iar cele naționale chestiuni referitoare la o Biserică națională. Sinoadele Ecumenice (panortodoxe) iau hotărâri doctrinare (dogme) și/sau disciplinare (canoane) pentru întreaga Biserică.

În Biserica Ortodoxă, sinodalitatea constituie forma canonică autentică prin care ierarhii exercită în comun responsabilitatea pentru păstrarea unității de cre­dință, a disciplinei și a rânduielii cultuale. În statele în care Bisericile autocefale sunt recunoscute legal, Sinodul lor constituie, și din punct de vedere juridic, cea mai înaltă autoritate eclesială, iar hotărârile sinodale produc și efecte juridice. Din acest motiv, Sinodul trebuie înțeles atât ca expresie a comuniunii ierarhilor în Biserică, cât și ca instituție canonico-juridică.

Potrivit Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Sinod „este cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române, în toate domeniile ei de activitate” (art. 11) și este alcătuit din „Patriarhul României și toţi mitropoliții, arhiepiscopii, episcopii eparhioți, episcopii-vicari patriarhali, episcopii-vicari și arhiereii-vicari în funcție” (art. 12 alin. 1). Președin­tele Sfântului Sinod este Patriarhul României (art. 12 alin. 2). Cea mai importantă dintre atribuțiile Sfântului Sinod este aceea de a păstra „unitatea dogmatică, liturgică și canonică, statutară și regulamentară, în Biserica Ortodoxă Română, precum și comuniunea cu întreaga Biserică Ortodoxă” (art. 14 alin. 1).

Ritmicitatea canonică a ședin­țelor sinodului este de minimum 2 ședințe pe an, în perioadele de primăvară și toamnă (cf. canonul 37 apostolic), fapt reiterat și de art. 13 alin. (1) din Statutul pentru organizarea și funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.

(Material realizat de Cancelaria Sfântului Sinod)