Beletristica hagiografică

Despre Vieţile Sfinţilor aflăm de mici copii, câte un pic, în fiecare zi, de la bunici, de la părinţi, de la preotul de parohie. Mai târziu, la vârstă matură, fie la vreme de restrişte căutând vreo povaţă într-o carte sfântă, fie la timpul vreunui mare post, căutând liman de limpezire a gândurilor, intrăm în librărie sau ne oprim la pangarul bisericii de parohie, cumpărăm o carte despre viaţa unui mare ostenitor întru Hristos şi plecăm acasă convinşi că umblăm împreună cu un prieten. Se întâmplă însă, ca uneori titlul care ne-a cucerit să cuprindă între paginile sale vreun tratat de teologie, a cărui înţelegere presupune cunoaşterea unor noţiuni de dogmatică ce nu sunt chiar la îndemâna oricui. Cum vom alege atunci? Desigur, îl vom întreba pe librar, pe prietenii care au cam aceleaşi lecturi ca şi noi sau, şi mai sigur, pe părintele paroh sau pe duhovnic. Şi ne vin în ajutor cărţile însele prin aşa-numita beletristică hagiografică.

Ce este beletristica hagiografică? Un tip anume de literatură, care pornind de la datele istorice exacte privind viaţa unui sfânt, croieşte povestea existenţei pământeşti a acestuia în formă literară, în special în tipar de roman biografic sau istoric. Două astfel de exemple ar fi romanul biografic Sfântul Nectarie, sfântul secolului nostru, de Sotos Hondropoulos,, şi romanul istoric Biserica Albă,, de Ion Druţă. Primul dintre ele, "Sfântul Nectarie, sfântul secolului nostru", apărut la editura Bunavestire, în 2001, în traducerea Cristinei Băcanu, este scris de Sotos Hondropoulos, finanţist grec, un om având o dragoste atât de mare pentru sfinţi, încât, cu un remarcabil talent scriitoricesc redactează douăsprezece biografii ale unor sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, toate în formă literară, dar bazate pe o profundă cercetare istorică şi teologică. Romanul ne vorbeşte despre viaţa pământească a Sfântului Nectarie de Eghina (1846-1920). O lectură fascinantă pentru toţi cei care ştiu că sfinţii au fost oameni ca şi noi, chinuiţi de nevoi, boli şi răutăţi, dar care au avut o nezdruncinată şi fără de margini răbdare şi încredere în dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Un al doilea astfel de roman, tip literatură hagiografică, ar fi romanul istoric "Biserica albă", de Ion Druţă. Pe fundalul războiului ruso-turc dintre 1787 şi 1791, desfăşurat pe teritoriul de atunci al Moldovei, scriitorul urmăreşte în paralel viaţa ţărănimii moldovene şi reconstrucţia bisericii satului, cu totul distrusă de războaie, şi a Curţii Domneşti, prinsă între iataganele otomane şi diplomaţia rusă şi având drept figură centrală pe domnitorul Grigore al III-lea Ghica. Figura cea mai luminoasă a romanului însă este aceea a Sfântului Paisie de la Neamţ,, prezentat în ultimii săi ani de viaţă ca stareţ al Sfintei Mănăstiri a Neamţului, sfătuitor de taină al domnitorului, povăţuitor al monahilor mai tineri şi mângâietor al norodului la vreme de restrişte. A scrie un roman despre viaţa unui sfânt înseamnă a croi un drum către Cer. A citi un astfel de roman înseamnă a păşi pe Cale.