Bestiarul pedagogic

"Bestiar" e un cuvânt care nu mai păstrează din sensul iniţial decât urma firavă a unei plăpânde sugestii lexicale. Sugestia e atât de pipernicită încât nouă români din zece, dacă sunt puşi în faţa acestui cuvânt, nu vor fi în stare să-i indice înţelesul. Unde mai pui că limba vorbită nici măcar nu l-a asimilat vreodată. Asemeni unui bloc de gheaţă intrat în derivă, bestiarul a avut o evoluţie imprevizibilă, înstrăindu-se de trunchiul semantic iniţial până acolo că a devenit irecognoscibil. Şi astfel, din menajeria cu fiare sălbatice menită a furniza gladiatorilor carne de măcel, sau din rolul mai modest de sinonim pentru gladiatorul propriu-zis, bestiarul, adică măcelarul de bestii din arena antică, a ajuns cu timpul să însemne "o culegere de fabule". Nimic din sălbăticia termenului antic nu s-a păstrat în literatura medievală, adică tocmai în acea literatură în care cuvântul avea să facă epocă. Astăzi, bestiarele sunt colecţii de fabule cu rol moralizator, un fel de manuale de dăscăleală morală ale căror personaje sunt luate tocmai din lumea zoologiei.

În latina medievală bestiarum însemna o carte despre animale sălbatice. Perioada de apogeu a bestiarelor europene a fost între secolele al XII-lea şi al XIII-lea. În acest interval au apărut nu mai puţin de cinci variante de bestiare doar în limba franceză veche: cel numărând 3.194 de versuri ale lui Philippe de Thaon (Bestiaire, circa 1211), cel numărând 3.426 de versuri ale normandului Guillaume de Clerc (Bestiaire divin, circa 1210), apoi cel al Pierre de Beauvais (Bestiaire, circa 1217), cel al lui Gervaise (text scris în octosilabi) şi cel al lui Richard de Fournival: Bestiaire dâamours, redactat la jumătatea secolului al XIII-lea. Ceea ce deosebeşte bestiarele medievale de fabulele obişnuite sunt cel puţin trei trăsături. Prima este rolul lor indubitabil didactic. Sub aparenţa unor analogii inofensive între comportamentul animalelor şi cel al oamenilor, autorii urmăresc cultivarea unei anumite virtuţi sau înlăturarea unui anumit viciu. Motivul e la îndemâna oricui: când vrei să modifici comportamentul oamenilor, este mult mai uşor să foloseşti animalele drept întruchipări inocente ale viciilor sau virtuţilor umane. Despre ele poţi spune orice, fără teama că vei fi supus pedepsei, căci nimeni dintre oameni nu se va simţi lezat de zelul propovăduirii morale. A doua trăsătură este lipsa umorului. Folosirea ironiei ca armă de biciuire a moravurilor după principiul ridendo castigat mores nu se regăseşte în bestiarele medievale. Tonul e serios şi competent, asemeni unui îndreptar în care animalele sunt folosite drept material ilustrativ al unor cunoştinţe care, pe vremea aceea, trebuie să fi trecut negreşit drept informaţii de strictă specialitate. A treia trăsătură este sursa livrescă comună a bestiarelor medievale. Bestiarele nu au apărut din neant şi nici din imaginaţia licenţioasă a credincioşilor creştini. Ele au provenit dintr-o carte a cărei circulaţie în perioada medievală nu a putut fi concurată decât de cea a Bibliei. Această sursă se numeşte Fiziologul, un text al cărui autor toţi cercetătorii cad de acord că este anonim. Variantele pe care le-a cunoscut textul diferă de la o limbă la alta, dar, dintre toate, versiunea greacă este considerată cea iniţială, restul fiind copii sau prelucrări în limbi precum latina, etiopiana, armeana, siriaca, araba, copta sau georgiana. În Occidentul medieval, varianta care s-a bucurat de cea mai largă circulaţie a fost cea în limba latină. În limba română a apărut textul lui Richard de Fournival în traducerea Ancăi Crivăţ, la editura Polirom. Lectura merită să fie făcută comparând textul cu fabulele lui Esop, La Fontaine sau Grigore Alexandrescu.